"Frumuseţea şi infernul", a doua cartea a lui Saviano, scriitorul italian vânat de mafie
Documentare
Scris de ionut on Luni, 08 August 2011 12:19   

saviano

În urmă cu două săptămâni, stafful lui Roberto Saviano (30 de ani), cel mai bine vândut scriitor italian contemporan, a anunţat că cititorii nu vor mai putea lua legătura aşa de uşor cu autorul "Gomorei", deoarece acesta s-a retras să scrie următoarea carte. 

Ar fi a cincea, după bestsellerul "Gomora" (vândut în 6 milioane de exemplare), culegerea de eseuri "Frumuseţea şi infernul" (500.000 de exemplare vândute doar în Italia), volumul de povestiri "Contrariul morţii" şi transcrierea unei emisiuni TV intrată în librării cu titlul "Cuvântul împotriva Camorrei". 

Pasul înapoi făcut acum de Saviano este o retragere suprapusă celei în care oricum trăieşte de trei ani, după ce mafia din Campania - Camorra - pe care a descris-o cu minuţiozitate în "Gomora", a anunţat că îl va ucide. 



Celebritate şi singurătate 

În aceşti trei ani de claustrare, Roberto Saviano - absolvent al Facultăţii de Filosofie din Napoli, ziarist de investigaţii pentru o scurtă perioadă de timp - a cucerit faima internaţională, primind peste 30 de premii şi distincţii, a ajuns să monopolizeze târgurile de carte şi să participe la conferinţe publice alături de glorii ale literaturii mondiale ca Salman Rushdie ori Mario Vargas Llosa.

Tot în acest timp, a trebuit să înfrunte şi să demonteze cele mai subtile, dar şi cele mai aberante acuzaţii care i-au fost aduse: de la declaraţiile premierului Berlusconi, care spunea că "Gomora" a stricat imaginea Italiei în lume, până la calomniile mafiei, menite să-i creeze imaginea unui impostor dispus să înflorească realitatea pentru a câştiga bani. 

Astăzi, "Evenimentul zilei" prezintă, în premieră în limba română, fragmente din "Frumuseţea şi infernul", carte care grupează 26 de eseuri pe care Saviano le-a scris între 2004 şi 2009. 

Printre altele, textele cuprind confesiuni legate de stilul de viaţă pe care Saviano a fost silit să-l adopte, relatări ale întâlnirilor pe care le-a avut cu fotbalistul argentinian Lionel Messi ori cu fostul agent FBI Joe Pistone, portretul jurnalistei ruse Anna Politkovskaia, asasinată în 2006 la Moscova, discursul pe care Saviano l-a rostit la Academia Suedeză, unde a fost invitat să vorbească despre libertatea de exprimare, alături de Rushdie, şi reprezintă, fără excepţie, spaţiul în care reverberează demonstraţia pe care autorul o face cu orice ocazie: împotriva mafiei, se poate lupta prin cuvinte: spunând şi scriind adevărul. De la apariţia sa, "Frumuseţea şi infernul" a fost tradusă în nouă limbi. Drepturile de autor pentru această carte nu au fost achiziţionate încă de vreo editură românească.

Pasajele de mai jos au fost traduse de Corina Petroff, cea care a tradus "Gomora" în limba română, şi sunt publicate cu acordul lui Roberto Santachiara, agentul literar al lui Saviano.

ANNA POLITKOVSKAIA 

"Cine scrie moare" - prefaţa la ediţia italiană a cărţii "Cecenia" 

"«Cecenia» este o carte periculoasă. Anna Politkovskaia a scris-o din dorinţa de a relata despre o rană care nu privea numai o parte uitată din cine ştie ce văgăună din Caucaz. A scris-o reuşind să facă din povestea războiului din Cecenia o realitate cotidiană a tuturor. Şi acesta este lucrul care a ucis-o. Capacitatea sa de a face din Cecenia o dezbatere necesară la Londra şi la Roma, furnizînd elemente la Madrid şi la Paris, la Washington şi la Stockholm. 

Pretuntindeni, cuvintele sale s-au transformat în nitroglicerină pentru guvernul lui Putin, astfel încât această carte a devenit mai periculoasă decât o emisiune de televiziune, decât declaraţia unui martor, decât un proces la Tribunalul Internaţional. Deoarece «Cecenia» înmănunchează tot ceea ce Anna a văzut într-unul dintre cele mai cumplite războaie pe care specia umană le-a provocat, un război în care femeile violate şi soldaţii torturaţi trebuiau să declare în procesele-verbale că sunt vinovaţi de violenţele îndurate.(...)

Defăimare

«Ramzan Kadîrov, guvernatorul filorus al Ceceniei, o ameninţa (pe Anna Politkovskaia - n.r.) că o va duce cu forţa la o saună, ordonând să fie fotografiată în poziţii neruşinate împreună cu bărbaţi goi.»

Ar fi drogat-o, ar fi răpit-o şi fotografiat-o în poziţii porno împreună cu bărbaţi, într-un fel de orgie, de gang bang (arg. poştă, în engleză în original - n.t.), împreună cu nişte oameni cât munţii, unşi cu ulei, care o aveau în mijlocul lor pe cea mai periculoasă dintre ziariste. Ca şi cum ar fi spus: iată ce viaţă duce cea care îşi descrie ţara ca pe un infern. (...) 

Înainte de gloanţe sau atunci când gloanţele dau greş, se trece la distrugerea credibilităţii, la îngroparea în adâncuri a autorităţii, la anularea valabilităţii cuvintelor, fără a pleca de la cuvintele înseşi, ci creând un mecanism care privează acele cuvinte de orice sens, transformându- le în învelişuri goale. 

(...) În acea zi de 7 octombrie 2006 Anna se întorsese de la cumpărături. (...) Venea de la spitalul unde se afla internată mama sa, devorată de cancer. Tatăl Annei, foarte legat de soţie, îndată ce a aflat ştirea despre boală, a murit de infarct. Pare că în acele zile soarta s-a înverşunat cumplit. (…) 

Filmul unui asasinat 

Are trei sacoşe în maşină, pe care o opreşte în faţa casei sale de la nr. 8, pe strada Lesnaia. Este uşor să găseşti un loc de parcare. Este un cartier burghez destul de protejat şi cu un oarecare gust. În general, aici locuiesc liber profesioniştii noii Rusii. 

În blocuri se intră doar pe bază de cod de acces. Anna urcă în bloc şi lasă primele două sacoşe, pline cu alimente şi lucruri pentru casă. Apoi coboară să ia a treia sacoşă, plină cu obiecte sanitare pentru mama sa, căci la spital duc lipsă. Urcă cu liftul până la primul etaj şi imediat ce se deschid uşile, când încă era în cabină, dă nas în nas cu un bărbat şi o femeie.

El este înalt, tânăr, cu şapca bine îndesată pe cap, iar cozorocul îi acoperă ochii - după cum vor relata martorii - şi lângă el se află femeia. Bărbatul îndreaptă spre pieptul Annei pistolul Ij cu amortizor de zgomot. Spre partea stângă a pieptului. Trage de trei ori. Două gloanţe îi nimeresc în inimă, rupând- o în trei, cel de-al treilea glonţ deviază prin umăr. Pentru a fi sigur că şi-a făcut bine treaba, după ce corpul Annei a căzut, o împuşcă în ceafă.

Aniversarea lui Putin

O urmăriseră pe Anna la supermaket, ştiau codurile de intrare în bloc şi au aşteptat-o pe palier. După execuţie, lasă pistolul cu numărul de înmatriculare răzuit în balta de sânge şi pleacă. 

Foarte puţin după aceea, o doamnă cheamă liftul şi, când acesta ajunge la parter şi uşile se deschid, scoate un urlet şi, imediat, începe să spună o rugăciune. 

În ziua aceea, preşedintele Vladimir Putin îşi sărbătoreşte a cincizeci şi patra aniversare, iar moartea aceasta pare un dar (...)."

"Nu mă interesează literatura ca viciu, nu mă atrag povestioarele frumoase, incapabile să-şi bage mâinile în sângele vremurilor mele şi să privească în ochi porcăriile politicii şi duhoarea afacerilor.", 
ROBERTO SAVIANO, "CINE SCRIE MOARE"
 

LIONEL MESSI 

"Punându-ţi totul în joc" 

"(...) Să-l vezi pe Messi înseamnă să observi ceva care merge dincolo de fotbal şi care coincide cu frumuseţea însăşi. Ceva asemănător cu un avânt, aproape un fior de conştiinţă, o epifanie care îi permite celui care este acolo şi se uită la cum dă din picioare şi se joacă cu mingea să nu mai perceapă nicio separare între sine şi spectacolul la care asistă. (...) 

Pare imposibil, dar Messi, cînd joacă, are în minte jocurile lui Maradona, aşa cum un şahist se inspiră adesea din strategia unui maestru care s-a găsit într-o situaţie analoagă. Capodopera pe care Diego Armando o realizase pe 22 iunie 1986 în Mexic, golul votat ca fiind cel mai bun din tot secolul, Lionel reuşeşte să-l repete aproape identic şi aproape exact după două zeci de ani, pe 18 aprilie 2007, la Barcelona. 

Şi Leo porneşte de la vreo şaizeci de metri de poartă, şi el scapă, în timpul unei singure alergări, de doi mijlocaşi, apoi accelerează către careul de 16 m, unde unul dintre adversarii pe care îi depăşise încearcă să-l doboare, dar nu reuşeşte. Se îngrămădesc în jurul lui Messi trei fundaşi, şi, în loc să ţintească spre poartă, el se strecoară spre dreapta, reuşeşte să-l evite pe portar şi pe un alt jucător şi… dă gol. 

După ce a marcat, există o scenă incredibilă, cu jucătorii de la F.C. Barcelona pietrificaţi, cu mîinile în cap, privind în jur ca şi cum nu ar crede că ar fi posibil să asiste încă o dată la un atare gol. Toţi se gîndeau că un singur om era capabil de un astfel de lucru. Dar nu a fost aşa. (...)

Lionel este contrariul a ceea ce te aştepţi de la un jucător: nu este sigur pe sine, nu foloseşte frazele tip pe care este sfătuit să le rostească, se înroşeşte şi se uită în pământ sau se apucă să-şi roadă unghiile de la degetul mare şi de la arătător, apropriindu-le de buze, atunci când nu ştie ce să zică şi se gândeşte. 

(...) Povestea lui Lionel Messi este precum legenda bondarului. Se spune că bondarul nu ar putea zbura, deoarece greutatea corpului său nu corespunde portanţei aripilor. Dar bondarul nu ştie asta şi zboară. Messi, cu acel trup mic pe care îl are, cu acele picioruşe, cu acele gambe scurte, cu toate problemele lui de creştere, nu ar putea juca în fotbalul modern, care este numai muşchi, masă şi putere. Numai că Messi nu ştie asta. Şi de aceea este cel mai mare dintre toţi (...)". 
© 2009 Roberto Saviano / Agenzia Santachiara
 

CRIMELE DIN CASTEL VOLTURNO 

"Scrisoare către pământul meu" - rânduri adresate locuitorilor din Campania 

"(...) Ca să omoare golesc încărcătoarele orbeşte, pentru a prinde curaj iau cocaină în prostie şi se umflă cu Fernet Branca şi vodcă. Trag în oameni dezarmaţi, luaţi pe neaşteptate sau surprinşi pe la spate. Nu s-au măsurat niciodată cu oameni înarmaţi. În faţa acestora s-ar teme, în schimb, se simt puternici şi siguri pe ei omorând oameni neajutoraţi, adesea bătrâni sau băieţi tineri. Păcălindui şi luându-i prin surprindere. 

Nepăsare şi resemnare 

Iar eu mă întreb: pe pământul vostru, pe pământul nostru, de luni şi luni de zile, o clică de killeri se preumblă nederanjaţi masacrând, în special, oameni inocenţi. Sunt cinci, şase killeri, mereu aceiaşi. Cum de este posibil? Mă întreb: dar acest pămînt cum se vede, cum se reprezintă pe sine însuşi, cum se imaginează? (...) 

Vă puneţi această problemă sau vă este suficient să spuneţi «aşa a fost mereu şi mereu va fi aşa»? (...) Vă sunt suficiente aceste răspunsuri pentru a continua să trăiţi? (...) Lăsând să vă treacă ştirile pe deasupra pielii şi a sufletului? (...) 

Şaisprezece victime în mai puţin de şase luni. Orice altă ţară democratică cu o situaţie de genul acesta s-ar fi clătinat. Aici, la noi, în ciuda tuturor acestor lucruri, nici măcar nu s-a vorbit de asta. Nici măcar nu se ştia, de la Roma în sus, despre această dâră de sânge şi despre acest tip de terorism, care nu vorbeşte arabă, care nu poartă stele cu cinci colţuri, dar care comandă şi domină fără să întâmpine opoziţie. Castel Volturno, teritoriul în care a fost comisă cea mai mare parte dintre delicte, nu este un loc oarecare. (...) 

Satul de vacanţă Coppola 

Castel Volturno este locul unde familia Coppola a construit cel mai mare oraş abuziv din lume, celebrul sat de vacanţă Coppola. Opt sute şaizeci şi trei de mii de metri pătraţi ocupaţi de ciment. Care în mod abuziv au luat locul uneia dintre cele mai mari păduri de pini de la ţărmul Mediteranei. Abuziv este spitalul, abuzivă cazarma carabinierilor, abuzivă poşta. Totul este abuziv. (...) 

Pâinea lor, mozzarella lor, cafeaua lor, benzina lor 

Şi îmi întreb pământul: ce ne mai rămâne? Spuneţi-mi! Să ne descurcăm? Să ne prefacem că nu se întâmplă nimic? 

Să ne purtăm paşii pe scările spitalelor spălate de firmele lor de curăţenie, să primim în rezervoare benzina care curge din pompele lor de benzină? Să trăim în case construite de ei, să bem marca de cafea impusă de ei (toate mărcile de cafea, pentru a putea fi vândute în baruri, trebuie să fie autorizate de către clan), să gătim în oalele lor? 

Să mâncăm pâinea lor, mozzarella lor, legumele lor? Sunteţi mândri că trăiţi în teritoriul cu cele mai mari centre comerciale din lume şi, totodată, cu unul dintre cei mai mari indici de sărăcie? (...) Că vă aşezaţi la bar alături de fiii lor, de fiii avocaţilor lor, de gulerele albe aflate în slujba lor? (...)". 

PREFAŢA CĂRŢII "FRUMUSEŢEA ŞI INFERNUL" 

"Pericolul de a citi" 

"Am simţit şi un alt tip de frică, mai complexă. Frica de imaginea mea. Teama că m-am expus prea mult, că dacă aş fi devenit prea mult un «personaj» nu aş mai fi fost ceea ce voiam să fiu. Există o frază a lui Truman Capote care mi-a venit în minte deseori în aceşti ani, adevărată şi înfricoşătoare: «Se varsă mai multe lacrimi pentru rugile îndeplinite, decât pentru acelea care nu ne-au fost ascultate».

Dacă am avut vreun vis, a fost să pot scrijeli cu cuvintele, să demonstrez că şi cuvântul literar poate să aibă încă greutate şi puterea de a schimba realitatea. (...) Graţie cititorilor mei, «rugăciunea» mi-a fost ascultată. Dar am devenit altcineva decât cel care mă imaginasem mereu. 

Şi a fost dureros, (...) până când am înţeles că nimeni nu-şi alege propriul destin. Însă poate alege mereu felul în care să-i facă faţă. În ceea ce mă priveşte, vreau să încerc s-o fac într-o manieră excelentă, pentru că simt că le datorez acest lucru tuturor acelora care m-au susţinut".

"Această carte li se adresează cititorilor mei, (...) pentru că fără ei nu ştiu dacă aş fi avut tăria să merg mai departe.",
ROBERTO SAVIANO, "PERICOLUL DE A CITI", 
prefaţa volumului "Frumuseţea şi infernul"


 Vedeţi mai multe imagini din locurile stăpânite de camorra accesând pagina personală a fotografului italian Luigi Caterino: http://www.luigicaterinophotos.it/home.php

 JOE PISTONE 

„Acel om care era Donnie Brasco”

„Joe Pistone spune că îşi imaginează cu greu o luptă împotriva mafiei cu sorţi de izbîndă în Italia. Îşi dă seama că astăzi, la noi, mafia este încă şi mai puternică decît aceea pe care el o cunoscuse pe vremea cînd era Donnie Brasco, cînd clanurile americane se bucurau de sprijin politic şi controlau, în afară de droguri, transporturile, afacerile cu gunoaie şi sectorul edilitar, toate acele ramificaţii pe care au continuat să le cultive şi să le întărească aici. Boşii italieni sînt proprietari de întreprinderi, mulţi şefi zonali au o diplomă de facultate, pregătirea lor este foarte înaltă. Este terifiat de această ferocitate burgheză a organizaţiilor italieneşti. <Ştii, mafioţii americani sînt nişte gangsteri, sînt consideraţi gangsteri şi ei înşişi se văd ca atare: pornesc de jos, din stradă, în calitate de criminali comuni, apoi urcă treptele organizaţiei. Numai în filmele clasice ale cinematografiei îi vezi jucînd roluri de businessman. Se simt în afara societăţii ‘normale’, o castă aparte. Aici, în schimb, ştiu că există doctori şi avocaţi care fac parte din mafie>”.

 Corina Petroff: „Am tradus <Gomora> în trei luni”

INTERVIU Într-o discuţie cu EVZ, Corina Petroff, cea care a tradus în limba română „Gomora”, povestește cât de mare a fost inerţia cu care editurile autohtone au reacţionat la succesul cărţii de debut a lui Roberto Saviano

EVZ:  Cum l-ați descoperit pe Roberto Saviano?

Corina Petroff: Nu-mi mai aduc aminte exact. Deodată în Italia a început să se vorbească enorm despre Gomora. La televizor, în ziare, printre cunoscuţi. Comentariile şi reacţiile erau ori de admiraţie totală, ori se reduceau la strîmbături din nas arogante şi la critici exagerate şi absurde. Am cumparat Gomora într-o zi în care dădusem o căruţă de bani pe cărţi. Cînd să plătesc, văzînd la ce sumă ajunsesem, am avut o clipă de panică. Şi, în loc să-mi zic că ar fi cazul să mai renunţ la unele dintre ele, am rugat-o pe doamna de la casă să mai adauge şi volumul lui Saviano. A fost un impuls de moment - unde trece mia, trece şi suta -, fiindcă eu nu aveam atunci nici cel mai mic gînd să cumpăr această carte. De fapt, nici nu cred că îmi pusesem serios problema să o citesc, barem la un moment dat.

 Ați citit-o totuși... 

Da și am fost şocată de asemănarea cu România, unde totul este trecut sub tăcere. Şi nu mă refer doar la faptul că pe la noi mafiile italieneşti sînt foarte prezente, la ele adăugîndu-se cele autohtone, evident. Aşa că m-am gîndit că ar fi fost bine ca Gomora să apară şi în română. Inclusiv ca un model: se poate face ziaristică şi aşa. Începuse, de altfel, să fie tradusă în multe limbi, să deţină luni de-a rîndul primul loc la vînzări...

 La ce editură ați mers mai întâi? 

După ce am făcut o amplă prezentare a scriitorului şi a cărţii, traducînd foarte multe fragmente, am predat propunerea editorială editurilor Humanitas, Polirom, Corint, Univers și Rao. Lunile treceau şi eu nu primeam nici un fel de răspuns de la nimeni. S-a scurs astfel mai bine de un an pînă cînd am început colaborarea cu editura Univers, care între timp încredinţase altcuiva traducerea Gomorei din franceză, o traducere din care nu s-a putut salva nici măcar un rînd... Timpul care mi-a fost impus pentru predarea traducerii a fost extraordinar de scurt (trei luni), iar redactarea, care nu îmi aparţine, lasă foarte mult de dorit (am aflat că fusese făcută prin skype). Din păcate, nimeni nu s-a arătat interesat de următoarele titluri publicate de Roberto Saviano.

 Ați vizitat oraşele dominate de camorra?

Am fost prima oară la Napoli cînd eram studentă, cu o bursă a Societăţii Dante Alighieri. Cum profesorul care trebuia să ţină cursurile, numai de noi, studenţii din Est, nu avea chef, timp de o lună de zile am tot stat prin bibliotecă, dar am şi bătut Campania în lung şi-n lat, îndrăgostindu-mă de acele locuri. Am umblat atunci atît de mult pe jos, încît mi-am făcut praf tălpile picioarelor, mai ceva ca infanteriştii. Ajunsă acasă, mama m-a dus direct la Spitalul de Urgenţă! Nu mi-a fost teamă să umblu singură prin Napoli nici măcar după ce am asistat la o scenă de groază, care s-a lăsat cu împuşcături şi un mort. Dar totul s-a petrecut aşa de fulgerător, încît nu-mi venea să-mi cred ochilor că fusese aievea. La Casal di Principe (unul dintre cele mai rău-famate oraşe din Campania – n.r.) nu am pus piciorul vreodată. Nu era trecut în ghidurile turistice…

 Cum ați învățat limba italiană? 

Am învăţat-o la şcoală, începînd cu clasele primare. Marele meu noroc a fost întîlnirea cu o profesoară minunată, doamna Valentina Negriţescu, actualmente lector de limba română de la Universitatea din Milano, la care am ţinut mereu enorm şi care mă simpatiza în mod deosebit. Aşteptam orele de italiană cu o bucurie nespusă. Mă îndrăgostisem în aşa măsură de această limbă, încît făcusem o adevărată fixaţie: învăţam cu pasiune verbele neregulate (care nu făceau parte din programă) şi refuzam să învăţ tabla înmulţirii, lucru care i-a îngrijorat pe toţi, mai puţin pe mine, care consideram tabla înmulţirii ceva de-a dreptul inutil şi nu mi-am schimbat prea mult părerea de atunci.

 Care este scriitorul dumneavoastră preferat dintre italieni? 

Dintre scriitorii secolului al XX-lea îl iubesc cel mai tare pe Italo Calvino, pentru care am avut o mare simpatie încă din prima clipă. Cartea care mi-a picat în mînă mai întîi a fost Baronul din copaci, al cărei protagonist, în urma unei certe cu tatăl său, pleacă de acasă, ieşind pe fereastra castelului şi continuîndu-şi drumul pe ramurile copacilor, din care nu va mai coborî niciodată.

 Scriitori de astăzi?

Nu sînt o literată, deci nu sînt cea mai în măsură să dau astfel de sugestii. Unul dintre scriitorii italieni cei mai în vogă este Gianrico Carofiglio, magistrat de profesie, pe care eu l-am descoperit abia în primăvara aceasta, citindu-i toate cărţile pe nerăsuflate. Am văzut că prima sa carte, Trecutul e un pămînt străin, a fost tradusă în română la editura Leda în 2009, dar apoi nu a mai apărut nimic. Aceeaşi soartă au avut-o şi alte celebrităţi ale culturii italiene actuale, precum marele clasicist Luciano Canfora (în 2008 a fost tipărit la editura All volumul Iulius Caesar. Dictatorul democrat) ori Dacia Maraini, una dintre cele mai prestigioase voci feminine ale literaturii italiene de azi, prezentă în librăriile din România doar cu două titluri: Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa, ed. Univers, 2000 şi Voci, ed. Paralela 45, 2003

 

.