Urmaşii lui Ion Creangă, pe coasta Oceanului Pacific
Dosare
Scris de ionut on Joi, 20 Octombrie 2011 11:26   

ion creangaedgar malia0gunterfirstsophie-kailani1

La muzeele care se îngrijesc de memoria lui Ion Creangă, arborele genealogic al povestitorului s-a oprit cu trei generaţii în urmă, împotmolindu-se în jurul anului 1910. Ion Creangă a avut un copil, patru nepoţi, doi strănepoţi, patru stră-strănepoţi, doi stră-stră-strănepoţi şi trei stră-stră-stră-strănepoţi. Ultimele trei generaţii trăiesc în Statele Unite ale Americii, în golful care alcătuieşte uriaşa suburbie a oraşului San Francisco. Mai întâi s-a stabilit aici un strănepot al lui Creangă, în 1954, iar apoi, în 1980, l-a urmat un stră-strănepot care a părăsit România din cauza persecuţiilor politice la care îi fusese supusă familia. Dacă acest arbore genealogic ar fi fost adus la zi, generaţie de generaţie, la Casa Memorială „Ion Creangă" din Humuleşti şi la Muzeul „Ion Creangă" din Iaşi, o bună perioadă de vreme, în deceniul şapte al secolului trecut, ar fi fost afişate numele unor „duşmani ai poporului". În 1959, singurii urmaşi ai lui Ion Creangă care trăiau în România au fost daţi afară din casă, scoşi din şcoli şi, ca să nu moară de foame, nevoiţi să facă muncă fizică, deşi nu trecuseră încă de vârsta pubertăţii. Abia zece ani mai târziu, o sentinţă civilă le-a spălat numele, admiţând că soţul strănepoatei lui Creangă – tatăl a doi dintre stră-strănepoţii povestitorului – fusese arestat şi condamnat la 17 ani de închisoare pentru o faptă care nu existase.
150 ani de istorie
Începând de luni, timp de trei săptămâni, jurnalul.ro şi „Jurnalul Naţional” trec în revistă întreaga descendenţă a povestitorului născut la Humuleşti. De la băiatul lui, aventurosul Căpitan Creangă, un negustor de foiţă de ţigară hărţuit de competiţie şi falimentat de stat, până la ultimii născuţi în această familie, două fetiţe de patru şi şase ani, botezate cu prenume hawaiiene, care trăiesc sub priveliştea Golden Gate-ului californian, iar de vorbit, nu cunosc o boabă româneşte. Veţi citi despre sloganurile comerciale şi verva cu care fiul povestitorului îşi ademenea clienţii, despre cei patru copii ai săi, maturizaţi într-o familie dezorganizată, spartă când ei erau încă la şcoală, despre cel mai celebru dintre urmaşii lui Creangă, nepotul său, arhitectul Horia Creangă, fratele, surorile şi cumnaţii acestuia, copiii lor şi copiii copiilor lor. O istorie familială care traversează 150 de ani, se întinde pe două continente, porneşte din atmosfera plină de prejudecăţi a secolului XIX şi se încheie în epoca multiculturală de astăzi.
arbore humulesti 


 

Arborele genealogic oficial al lui Creangă se opreşte la strănepoţii săi. Un strănepot, însă, este omis: fiul Laetitiei şi al lui Nicolae Ţimiraş - Nicuşor Ţimiraş, primul urmaş al scriitorului care s-a stabilit în SUA, în 1954.
De asemenea, este adăugat un strănepot fictiv, Andrei, băiat  pe care, în realitate, soţia lui Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu, l-a născut în afara căsătoriei. / FOTO: Planşă de la Casa Memorială din Humuleşti

 


 

 



Ep.1: Ion
Creangă, scriitorul cu nume, loc al morţii şi dată de naştere necunoscute

ion creanga_preot













Ion Creangă în straie preoţeşti
Despre Ion Creangă nu se ştie cu certitudine când s-a născut, unde a murit şi cum l-a chemat. Sunt variabile care au făcut deliciul istoricilor şi-al criticilor literari, care au încercat să cartografieze viaţa scriitorului şi s-au duelat între ei mai multe generaţii la rând, într-o polemică în care cei ce puneau întrebările şi cei care le răspundeau nu erau întotdeauna vii.

Când s-a născut Ion Creangă? Ion Creangă s-a născut pe 1 martie 1837, asta până în 1940 (!), când cineva – sprijinindu-se pe nişte documente recent-descoperite în arhivele Mitropoliei Iaşi - a introdus bisturiul în biografia sa şi i-a mutat data naşterii doi ani mai târziu – pe 10 iunie 1839. La vremea aceea, a fost o noutate deconcertantă: încă o bornă volatilă se instala în biografia oricum mişcătoare a povestitorului.
De altfel, cercetătorul care dăduse această lovitură, Gheorghe Ungureanu, găsise în arhivele Mitropoliei Iaşi două înregistrări ale naşterii lui Creangă – ambele, la fel de temeinice – care stabileau că Ion Creangă se născuse atât pe 10 iunie 1839, cât şi pe 4 februarie 1842. În felul acesta, povestitorul era întinerit mai întâi cu doi ani, apoi cu cinci ani şi ajunsese să se nască, iată, de trei ori la rând. Această nemaipomenită trăsătură a vieţii lui Ion Creangă a fost persistentă şi a continuat să fie combătută chiar şi la şaizeci de ani după consacrarea ei, până când mai mulţi cercetători – subliniind lipsa de seriozitate şi cacofoniile condicilor bisericeşti – l-au readus pe povestitor în rândul lumii, în rândul celor cu doar o dată de naştere, cea pe care Creangă însuşi a declarat-o, 1 martie 1837. Ce-i drept, nu e singura pe care a declarat-o. Cultivând cu plăcere confuziile în timpul vieţii, Creangă îşi mărturisise, cu tot felul de ocazii, mulţi alţi ani de naştere: 1835, 1836, 1838, 1840.

Cele două morţi ale lui Creangă
Când a murit Ion Creangă? Creangă a murit într-o zi în care toată lumea petrecea: de Revelion, în noaptea dintre 1889 şi 1890. Ultima zi din viaţa lui a pus capac unei suferinţe de epilepsie de peste zece ani, care îl îmbătrânise cu repeziciune, îl coborâse de la masa de scris şi-l obligase să renunţe la viaţa profesorală. Povestitorul moştenise această boală de la mama lui, Smaranda Creangă, şi sperase să se lecuiască, aşa cum ea însăşi reuşise, odată cu trecerea timpului. Jean Bart i-a fost elev lui Creangă şi-şi aminteşte cum, odată, o criză comiţială l-a surprins pe învăţător în faţa clasei. Cu acea ocazie, moartea lui Creangă a fost anunţată într-un ziar din Bucureşti, deşi povestitorul, neconformându-se ştirilor zilei, trăia şi a continuat să trăiască, obligând gazetele să-l învie şi să-i amâne înmormântarea cu şase ani. „Mi-a murit moartea”, a explicat Creangă, care inventase un personaj care trecuse printr-o întâmplare asemănătoare: Ivan Turbincă, cel care-şi făcuse nevăzută propria moarte.
moartea lui creanga0
Un articol din "Curierul Capitalei", 19 octombrie 1883, dezminţea o ştire publicată trei zile mai devreme care anunţase decesul lui Ion Creangă
Ultimele gogoşi din viaţa lui Ion Creangă

Cum a murit Ion Creangă? În ce fel s-a înfățișat tragedia? Ultimele ore din viaţa lui Ion Creangă au fost povestite de un profesor pensionar, Ştefan Drăghici, amic de-ai scriitorului. În seara zilei de 31 decembrie 1889, mergând pe jos, profesorul l-a însoţit pe Creangă din centrul Iaşului până acasă, în cartierul Ţicău. Momentele dramatice ale zilei au început să pulseze când Creangă a intrat în patiseria unui ungur şi a cumpărat mai bine de douăzeci de gogoşi mari, umplute cu dulceaţă, mâncându-le pe loc sau făcându-le pachet pentru acasă. Ştefan Drăgici: „Cine îşi mai aduce aminte de craflele (n.r. – gogoşi) lui Szzakmary ştie că ele erau foarte mari. (…) Aşa mari şi frumoase cum erau, craflele se vindeau cu zece bani una (…). Creangă care, se ştie, era mâncăcios de felul său şi-a putut permite luxul şi a început să mănânce cu poftă, înghiţind una după alta. (…) Ceruse domnişoarei Ludmila să-i împacheteze 20 de crafle de Anul Nou, plătind doi franci, în monede de argint, pe care le scoase din chimir, trântindu-le pe tejghea”. Continuându-şi drumul, după plecarea de la franzelăria ungurului, Creangă şi amicul său au ajuns în dreptul unei băcănii unde se serveau băuturi alcoolice. Scriitorul a propus să intre. Profesorul l-a aprobat cu o jumătate de gură: „Coane Ionică, eu te-nsoţesc numai ca să-ţi ţin de urât, dar nu beau nimic!”. Ştefan Drăghici: „Creangă a cerut un coniac, apoi un altul şi încă unul, căci se pare că se simţea cam umflat şi greoi după craflele consumate”. Dis-de-dimineaţă, a doua zi, când a ieşit pe stradă să salute lumea de noul an, Ştefan Drăgici a aflat că prietenul lui murise în urma unui spasm cerebral.
Posteritatea i-a încurcat cărările din ultima zi de viaţă
Unde a murit Ion Creangă? Certificatul de deces, întocmit două zile mai târziu, a indicat adresa debitului de ţigări administrat de fratele lui Creangă, Zahei, drept loc al morţii. Practic, asta însemna că Ion Creangă, după ce-a ajuns acasă cu uriaşul lui pachet de gogoşi în braţe, a plecat să petreacă Revelionul alături Zahei. Certificatul de deces prezintă însă o coincidenţă ciudată – e întocmit la ora la care se desfăşura înmormântarea povestitorului - indiciu al mântuielii cu care a fost încheiat.
ferpar0











Ferparul tipărit la moartea lui Ion Creangă / FOTO: Muzeul Literaturii Române Bucureşti

Din această cauză locul morţii lui Creangă s-a mutat (!), de-a lungul deceniilor, înapoi în mahalaua Ţicău, la Creangă 
acasă. În 1930, liderul naţionalist A.C. Cuza a evidenţiat într-un articol de presă partea fragilă a actului de deces, iar la capătul a câteva pagini scrise cu pasiune, a iscălit demonstraţia că Ion Creangă a murit acasă, în Bojdeucă. A.C. Cuza – antisemit programatic şi fost prieten apropiat al lui Creangă - se temea că fostul debit de tutun exploatat de Zahei ar fi putut fi cumpărat toată de un evreu, care l-ar fi putut transforma în „Muzeu Ion Creangă”, ajutat de mărturia actului de deces care conferea tutungeriei o importantă aură biografică. A.C. Cuza: „Căci dacă ar fi rămas această eroare (n.r. – a locului morţii) – după dispariţia noastră, a ultimilor cunoscători ale celor văzute cu ochii – s-ar fi putut întâmpla ca un Taitler oarecare (n.r. – evreu care achiziţionase casa lui Vasile Alecsandri), cumpărând casa, să o fi vândut Primăriei, Ministerului sau vreunei, presupun, societăţi literare: ca locaş sfinţit prin moartea lui Ion Creangă care poate că ar fi fost transformat în muzeu”.

mormant ion_creanga
Mormântul lui Ion Creangă din Cimitirul "Eternitatea", Iaşi / FOTO: Dana Ceia
Demonstraţia lui A.C. Cuza n-a avut un succes foarte mare. În 1933, ziaristul Nicolae Ţimiraş, soţul uneia dintre nepoatele lui Creangă – cunoscând bine istoriile familiei - a publicat o monografie despre povestitor, a cărui viaţă ia sfârşit în debitul de tutun: „Moartea l-a surprins la fratele său, Zahei, unde se dusese să ia şi el parte la petrecerea familială din noaptea Anului Nou. Povestitorul a căzut cu faţa în jos şi toate îngrijirile au fost zadarnice”. Lucrarea lui Ţimiraş a fost considerată una dintre cele mai bune monografii Creangă scrise până atunci şi a fost premiată de Academia Română, din juriu făcând parte şi Nicolae Iorga. Unde a murit, aşadar, Ion Creangă? Dacă, în timpul vieţii, Creangă a avut două morţi, după moarte, posteritatea i-a făcut cadou două locuri în care şi-a încheiat existenţa: debitul de tutun gestionat de Zahei şi Bojdeuca din cartierul Ţicău.
Cum s-a pierdut o literă din numele lui Ion Creangă
Cum l-a chemat pe Ion Creangă? Creangă s-a semnat şi Ion, şi Ioan, şi Creangă, şi Kreangă. Pe coperta primei ediţii a nuvelei „Moş Nichifor Coţcariul”(1877), numele autorului este scris Ioan Creangă. Pe ferparul tipărit la moartea lui, la fel. La fel şi pe coperta primei ediţii a operelor sale complete – tipărite postum, în 1890. Tot aşa şi în scurta evocare pe care i-a dedicat-o, după moarte, Ioan Slavici. Tot aşa şi dincolo de secolul XIX, în 1912, când la Sibiu a fost publicată Povestea lui Stan Păţitul. Chiar şi în pleonasticele arhive ale Mitropoliei Iaşi, care i-au înregistrat două date de naştere, în 1839 şi în 1842, Creangă este Ioan. Totuşi, odată cu scurgerea timpului, numele s-a destrămat, şi-a pierdut o literă şi a rămas Ion Creangă. Cum l-a chemat pe Ion Creangă? Pentru respectarea adevărului istoric - pe Creangă nici nu l-a chemat Creangă, ci Ciubotariul, dar, ca să fie acceptat mai uşor la Şcoala Catihetică de la Fălticeni, când avea 17 ani, a preluat numele de fecioară al mamei - sora preotului Gheorghe Crangă – devenind, ca toată familia maternă, Creangă.

emos nichiforioan creanga_opere
Numele lui Creangă este scris "Ioan" atât pe coperta ediţiei din 1877 a nuvelei "Moş Nichifor Coţcariul" cât şi pe coperta volumului de opere complete, apărut în 1890 (MDCCCXC)
Mulţimea de date fluctuante care zburdă la suprafaţa biografiei lui Ion Creangă se potriveşte exemplar felului de a fi al scriitorului. Creangă avea obiceiul de a-şi ascunde adevărata personalitate în ochii contemporanilor - amestec de circumspecţie, umor şi modestie – de care foarte puţini au fost conştienţi. Despre înclinaţia aceasta, profesorul Constantin Parascan a scris o teză de doctorat, intitulată „Măştile inocenţei”, care încearcă să evidenţieze toate momentele când eul cabotin al lui Creangă lua locul eului autentic, consacrând, pentru posteritate, un portret difuz, diabolic cu cei care şi-au propus să-i reconstituie viaţa.
Pornografia lui Creangă: două povestiri şi o sută de ani de pudoare
Aşa cum viaţa lui Creangă a fost multă vreme o nebuloasă, redescoperită şi reinventată de biografi care au tot adăugat şi scos tuşe din portretul povestitorului, operele complete ale lui Creangă au rămas necunoscute timp de-o jumătate de secol de la moartea autorului. Abia în 1939, folcloristul G.T. Kirileanu - fost bibliotecar al Palatului Regal, căzut de ceva vreme în dizgraţia lui Carol al II-lea - a îndrăznit să facă ceea ce nimeni nu mai făcuse. A publicat cele două povestiri pornografice ale lui Creangă: „Povestea poveştilor” („Povestea pulei”) şi „Povestea lui Ionică cel prost”. Kirileanu n-a fost însă foarte curajos. Le-a dat voie cititorilor să privească scene sexuale inventate de Ion Creangă printr-o fantă extrem de îngustă, deschisă doar pentru o sută de privitori.

ionica cel prost0
Ediţie de după 1990 a povestirilor erotice scrise de Ion Creangă
Cum a realizat G.T. Kirileanu acest artificiu? Cum a reuşit să scoată la lumină cele două scrieri licenţioase, păstrându-le, în acelaşi timp, necunoscute pentru cea mai mare parte a publicului? A publicat scrierile pornografice într-un fascicul pe care l-a ataşat de cotoarele a doar o sută dintre cărţile tipărite cu acea ocazie: „Ion Creangă – Opere complete”, 1939.
După acest timid act de rebeliune împotriva prejudecăţilor, scrierile pornografice ale lui Creangă au recăzut în obscuritate vreme de cincizeci de ani, până la revoluţia din 1989, când cortina care le acoperise a fost ridicată cu euforie, iar cele două povestiri au apărut în numeroase ziare, reviste şi cărţi în format de buzunar, publicaţii care, cu puţine excepţii, au fost tipărite la edituri cvasi-necunoscute, dornice să speculeze o zonă tabu tocmai eliberată de interdicţii.
Căsătoria lui Ion Creangă
Ion Creangă nu s-a căsătorit din dragoste, ci din obligaţie. Când a terminat şcoala Catihetică de la Fălticeni, ca să poată să fie hirotonisit, a trebuit să-şi caute o nevastă. I-a luat foarte puţin timp să o găsească pe Ileana Grigoriu, fiica parohului de la Biserica „Patruzeci de sfinţi”, care, deşi nu avea nici şaisprezece ani, l-a luat de bărbat pe tânărul Creangă, cu şase ani mai mare decât ea. A fost o căsătorie cu fulguraţii de balamuc – socrul mic intrând noaptea în casă pentru a-şi strânge ginerele de gât, iar ginerele reclamându-l la autorităţile bisericeşti – care s-a desfăcut doisprezece ani mai târziu deşi, cu toate excentricităţile şi stridenţele sale, n-a durat decât şapte ani, ceilalţi cinci reprezentând doar agonia birocratică a legăturii dintre cei doi. Din scurta viaţă romantică a lui Ion Creangă şi a Ilenei Grigoriu, pe 20 decembrie 1860, s-a născut Constantin, unicul urmaş al povestitorului. Sau pe 21 decembrie 1860, nici asta nu se știe exact. 

Ep.2: Fiul lui Ion Creangă, negustorul care a părăsit armata pentru a se înrola în marile războaie ale comerţului cu lucruri mărunte

ctin copil

constantincreanga

(1) Fiul lui Ion Creangă, Constantin, la vârsta de 6 ani, după ce a fost părăsit  de mamă. (2) Constantin, în haină militară /FOTO: Muzeul Literaturii Române din  Iaşi
Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit a juns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.
Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci".
Pasiuni amoroase: "Gloanţele celui dintâi revolver îmi vor spulbera creierii"
Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".
Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.
Pentru că, odată, Creangă a refuzat să îi susţină financiar curtarea unei domnişoare după care i se aprinseseră călcâiele, și-a ameninţat părintele că se va sinucide: "Nu cred că uşor ţi-ar veni când oi auzi că fiul tău unic (…) prin singura întâmplare că nereuşind a lua de soţie pe aceia ce iubeşte s-a împuşcat. Tată, pe amorul meu, pe singurul meu părinte, dacă în 7 zile nu-mi trimiţi un răspuns favorabil, gloanţele celui dintâi revolver îmi vor spulbera creierii". Insensibil la lamentaţiile fiului, Creangă a ignorat ultimatumul.

Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.
Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.
Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Cuscrii veneau din Salonic
Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el. Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia. 
A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.

olga patru













Olga Pătru, nora lui Ion Creangă, a trăit între 1870 şi 1954
Cum arăta Olga Pătru, cea care îl determinase pe rătăcitorul băiat al lui Ion Creangă să pună punct aventurilor amoroase şi să se însoare? Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii lui Constantin, ajuns profesor de limbi străine în California, a fost sedus de farmecul pe care femeia încă îl mai răspândea în anii maturităţii: "Era bunica Olga nespus de frumoasă, brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă (…). Chiar după ce trecuse de vârsta tinereţii, îşi păstrase formele, nici prea slabe, dar nici prea pline, cu liniile feţei armonios potrivite sub arcul oriental al sprâncenelor".
Fiul lui Ion Creangă dezbracă haina militară
În 1892, la vârsta de treizeci şi doi de ani, când abia i se născuse cel de-al doilea copil, Horia, Constantin Creangă a luat o hotărâre foarte importantă pentru viaţa sa. A părăsit armata, întorcând spatele unei cariere pe care o începuse cu aproape două decenii în urmă. Motivul pentru care a renunţat la cariera militară? Tentaţia unui foarte ambiţios proiect comercial – vânzarea foiţelor de ţigară pe o piaţă extrem de aglomerată – şi faptul că se considera o fire prea independentă pentru regimul pe care i-l impunea viaţa cazonă. 
Abandonarea carierei de ofiţer a fost dezaprobată cu virulenţă de apropiaţii lui Constantin Creangă. Aceştia i-au privit hotărârea ca pe o adevărată derivă morală, o alegere în răspăr cu idealurile vremii. Gazetarul Nicolae Ţimiraş, ginerele lui Constantin Creangă (în urma căsătoriei cu Laetitia), a scris despre asta în 1933: "Funcţionarii se aflau la mare cinste, iar ofiţerimea mai cu seamă alcătuia o castă tare privilegiată. De aceea, demisia lui din armată fusese viu discutată (…) luase proporţiile unui eveniment. Prietenii îl dojeneau şi chiar îl repudiau, învinuindu-l de uşurinţă şi nestatornicie".
Chiar dacă părăsirea armatei l-a costat pe Constantin Creangă siguranţa zilei de mâine, confortul unui trai burghez şi, în cele din urmă, sănătatea și viața, nu a regretat niciodată această decizie: "Mie unuia mi-a plăcut libertatea, mi-a plăcut să trăiesc din munca şi din seul meu propriu, când mai bine, când mai rău, dar slobod şi cât mai stăpân pe actele şi faptele mele", spunea în 1905.
„Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul!”
Marca sub care Constantin şi-a vândut foiţa de ţigară se chema "Creangă", un nume comercial pe care l-a popularizat până în 1900, printr-un slogan care, în ciuda tonului său imperativ, i-a adus clienţi cu foarte mare greutate: "Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul!".

ori fumati_ori








"Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul!", un slogan făcut celebru de fiul lui Ion Creangă 
Pentru a face faţă concurenţei, în 1892, Constantin Creangă a mers în Franţa şi a contractat cea mai fină foiţă de ţigară de pe piaţa europeană, de la fabricile fondate de industriaşul Jean-Michel Abadie. Hârtia de ţigară produsă de Abadie era impregnată cu pulbere de orez, ingredient care îi conferea elasticitate, o ajuta să se-aprindă mai uşor, să ardă mai lent şi să emane un fum lipsit de cenuşă, mai puţin dăunător pentru sănătate. Nicio mirare că în acelaşi an,1892, un studiu ştiinţific al Consiliului Sanitar Superior din România a declarat foiţa "Creangă", importată de la aceste fabrici, cea mai bună din ţară şi i-a încredinţa lui Constantin Creangă permisiunea de a-şi ştanţa marfa cu semnul miniatural al Crucii Roşii.
Criza de la 1900
Din 1892 până în 1900 – potrivit propriilor estimări – Constantin Creangă a investit în comerţul cu foiţă de ţigară 318.000 de lei. Cea mai mare parte a banilor, împrumutaţi de la socrii săi, au fost cheltuiţi cu "propaganda, reclama şi spezele de voiaj". Abia în 1899, investiţia aceasta a dat roade, hârtia "Creangă" obţinând un profit anual net de 62.000 de lei. Bani mulţi, care vesteau un viitor succes comercial, dar un succes care nu s-a mai materializat niciodată.
La cumpăna dintre secole, statul român trecea printr-o criză economică similară celei petrecute cu treizeci de ani târziu, în timpul Marelui Crah. Astfel, în februarie 1900, guvernul condus de conservatorul Gheorghe Grigore Cantacuzino, pentru a-şi însuşi o sursă suplimentară de venit, a monopolizat comerţul cu hârtie de ţigară. Ca efect, toate mărcile private de pe această piaţă au fost înlăturate. Într-o singură zi, 9 februarie 1900, băiatul lui Creangă şi-a văzut spulberată afacerea căreia îi dedicase zece ani de viaţă.
"Am rămas pieritor de foame"
Introducerea monopolului pe piaţa hârtiei de ţigară a fost o lovitură cumplită pentru Constantin Creangă. Un deceniu de alergătură, negocieri, călătorii în ţară şi în străinătate, pentru popularizarea produselor, lupte cu o concurenţă acerbă şi nişte prejudecăţi sociale de neclintit tocmai începuseră să îşi arate roadele, când guvernul i-a expropriat afacerea. Constantin Creangă: "Când a venit monopolul, m-a găsit dator (…) şi am rămas cum îi mai rău, pe drumuri şi pieritor de foame cu o casă de copii. Mi-a trebuit o mare doză de curaj (…) să mă deprind cu ruina morală, cu acel simţământ al realităţii care obsedează şi rătăceşte mintea celui care se vede deodată în cea mai neagră şi mai neaşteptată mizerie".
Constantin Creangă, apărat de Delavrancea în procesul cu Ministerul de Finanţe
La un an după instituirea monopolului de stat, Constantin Creangă a dat în judecată Ministerul de Finanţe, angajându-şi o echipă de trei avocaţi printre care şi pe Barbu Ştefănescu Delavrancea. În instanţă, a cerut să fie despăgubit la valoarea comercială a afacerii sale, ţinându-se cont de profitabilitatea ei, şi nu – cum deja se procedase – la valoarea mijloacelor fixe şi a stocurilor din contabilitate. Avocaţii lui au solicitat compensaţii de 2 milioane de lei: "Acesta e dreptul clar şi evident al lui C.I. Creangă şi ar fi o nedreptate strigătoare la cer să nu i se dea despăgubirea la care are drept". Cazul lui Constantin Creangă a fost discutat şi în Camera Deputaţilor. Ministrul finanţelor, Take Ionescu, a vorbit, în martie 1900, despre un memoriu primit de la băiatul lui Creangă: "Eu i-am răspuns: <<Domnule Creangă, voi examina pretenţiunile dumitale cu bunăvoinţa datorată oricărui român care a ascultat profeţiile ce le-am făcut adesea: „Lăsaţi funcţiunile, apucaţi-vă de comerţ şi de industrie!”>>”.
Bunăvoinţa ministrului s-a dovedit sterilă, iar "nedreptatea strigătoare la cer" s-a produs, povesteşte gazetarul Nicolae Ţimiraş, în cartea sa din 1933: "Statul nu i-a acordat lui Constantin Creangă nicio despăgubire, iar procesul contra Ministerului de Finanţe a fost pierdut. Cu toate astea, Take Ionescu şi-a ţinut cuvântul şi i-a acordat o slabă compensaţie, comenzile de foiţă <<Panama>> (n.r. – un sortiment de foiţă de ţigară) fiind contractate prin intermediul lui Constantin Creangă, dându-i-se astfel putinţa să încaseze (…) câteva mii de lei anual".
Eşecul antreprenorial al băiatului lui Ion Creangă nu s-a limitat la lumea întreprinzătorilor. A avut în primul rând consecinţe familiale. De-a lungul anilor în care se implicase în comerţul cu hârtie de ţigară, Constantin dusese de râpă averea pe care soţia sa o moştenise de la părinţi. Urmare a dezastrului financiar care se abătuse asupra casei sale, în 1904, Olga Pătru a cerut separarea patrimonială de bărbat, iar doi ani mai târziu a obţinut divorţul.
„Ce să fac? Să fur, să omor sau să mă sinucid?”
În perioada care a urmat pierderii afacerii cu foiţă de ţigară, nevoit să se întreţină, Constantin a administrat o plăcintărie şi o cofetărie, a vândut cozonaci moldoveneşti şi un ceai numit "PAX", a deschis un cazinou de vară în Constanţa şi se gândea serios să intre în comerţul cu bragă. Avea de înfruntat şi acum ironiile prietenilor, cărora sărăcia lui le confirma pronosticurile pe care le făcuseră când îl văzuseră abandonând viaţa militară. "Dacă a venit monopolul, ce să fac? Să intru funcţionar, să fur, să omor sau să mă sinucid?", le explica el  multitudinea de afaceri prin care se târâse în anii din urmă.
ceai pax








Reclamă la ceaiul PAX, comercializat de Constantin Creangă
Anul 1909 l-a găsit pe fiul lui Ion Creangă în slujba protectorului său din vremea tinereţii, Ioan Slavici. Lucra la serviciul de distribuţie al ziarului "Minerva", la care Slavici era director. Gazetarul Nicolae Ţimiraş, unul dintre cei mai apreciaţi redactori ai publicaţiei, povesteşte cum i-a propus Constantin Creangă să i-o dea de nevastă pe fiica lui cea mare, Laetitia. Într-o seară, când amândoi petreceau pe terasa berăriei Gambrinus, Constantin i-a spus cu o jumătate de gură: "Măi, Ţimiraş, de ce nu ai lua-o tu pe fata mea mai mare în căsătorie?". La care ziaristul, luând halba de bere de pe masă şi ridicând-o în aer, a replicat: "Să fie într-un ceas bun!".
A fost un mariaj graţie căruia Constantin a apucat să-şi cunoască unul dintre nepoţi, pe Nicuşor Ţimiraş, şcolar eminent care la maturitate a lucrat în serviciul diplomatic al României şi a emigrat în Statele Unite ale Americii.

mormant constantin
Rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Creangă se află astăzi într-un mausoleu închinat militarilor morţi în Primul Război Mondial, Cimitirul "Eternitatea", Iaşi / FOTO: Dana Ceia
Moartea lui Constantin
În 1913, Constantin Creangă a fost mobilizat pentru Primul Război Balcanic, iar trei ani mai târziu, a luptat în Primul Război Mondial. Bolnav de rinichi, a murit în martie 1918, la vârsta de 57 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea, la o depărtare de câteva locuri de veci de tatăl său.
A fost, într-adevăr, Constantin unicul fiu al lui Ion Creangă? În mod cert, singurul care ajuns la o vârstă adultă. Bazându-se pe mărturiile familiei, gazetarul Nicolae Ţimiraş a scris în monografia „Ioan Creangă” din 1933 că povestitorul ar mai fi avut un băiat, născut din dragostea cu o călugăriţă. Copilul ar fi fost botezat Valeriu, însă, nu ar fi trăit dincolo de vârsta adolescenţei.

Ep.3: Părinţii primului Creangă american

laetitia nicolae
Laetitia Creangă şi soţul ei, Nicolae Ţimiraş, alături de fiul lor, Nicuşor Ţimiraş, primul urmaş al lui Ion Creangă care s-a stabilit în SUA / FOTO: Arhiva familiei
Când Constantin Creangă i-a oferit-o de nevastă pe fiica sa cea mare, Laetitia, gazetarul Nicolae Ţimiraş avea 33 de ani, absolvise Dreptul, făcuse studii în Occident, era un ziarist cunoscut, un scriitor pe cale de afirmare şi, peste toate celelalte, un boem de nelecuit. Cu doi ani în urmă îi apăruse un volum de versuri, "Cântecul vântului" (1907), cu un an în urmă îi fusese publicată o nuvelă, "Poveste din viaţa răsculaţilor" (1908), iar anul acela, prinzând între coperţi cele mai bune articole pe care le scrisese la "Minerva" – ziarul lui Slavici - scosese de la tipar o antologie de reportaje: "Lucruri văzute. Însemnări din viaţa unui ziarist". Slujbele din ultimele luni ale lui 1911 – anul căsătoriei - fuseseră pentru ginerele lui Constantin Creangă un adevărat slalom al supravieţuirii: lucrase ca funcţionar la Poliţie, învăţător suplinitor, corector de şpalturi, referent la Casa Şcoalelor şi ajutor de grefier la judecătorie. 
Vocaţie literară
Ţimiraş era un bărbat robust, cu umeri puternici şi pântece revărsat, a cărui siluetă dislocă mult spaţiu în fotografiile alb-negru pe care familia le-a păstrat de-acum o sută de ani. Statura lui masivă a fost pătrunsă, încă de tânăr, de-o sensibilitate literară căreia, cu tenacitate, i s-a consacrat toată viaţa. În ciuda muncilor paralele pe care a fost nevoit să le facă pentru a se întreţine, a lăsat în urmă o operă literară de sine stătătoare, înglobând poeme, proză, o monografie dedicată lui Ion Creangă (şi premiată de Academia Română), un eseu politic despre Mişcarea Ţărănească, traducerea şi antologarea a trei volume de versuri din lirica franceză şi interpretarea unui roman din beletristica italiană. 
Portretul Laetitiei Creangă-Ţimiraş: femeia supusă tuturor răspunderilor faţă de alţii
Soţia lui, Laetitia Creangă (n. 1888), singurul nepot pe care Ion Creangă a apucat să îl cunoască, nu a absolvit studii superioare şi nu a avut niciodată serviciu. Ea şi sora ei mai mică, Silvia, s-au retras de la liceu, permiţându-le băieţilor, viitorii arhitecţi Horia şi Ionel Creangă, să-şi continue studiile, cu puţinii bani rămaşi în casa dezorganizată a tatălui lor. Laetitia s-a ocupat toată viaţa de gospodăria familiei, de creşterea şi de educarea fiului ei, Nicuşor, şi, mulţi ani mai târziu, de creşterea micuţei Mihaela, fiica lui Horia, îndepărtată de mamă în urma divorţului dintre părinţi.
Mihaela, nepoata ei, astăzi, în vârstă de 88 de ani, o descrie pe Laetitia ca pe o femeie energică, consecventă, care punea ambiţie în tot ce făcea şi muta munţii din loc cu încăpăţânarea ei niciodată negociată. Dintre toţi nepoţii povestitorului, a fost cea care a ţinut cel mai mult la unitatea fraţilor, a tatălui şi a mamei, dezbinaţi de falimentul care măturase toate afacerile lui Constantin Creangă. La mulţi ani după ce încetase din viaţă, Laetitia avea să fie portretizată de fiul ei, Nicuşor Ţimiraş, în felul acesta: "Mama a fost supusă tuturor răspunderilor faţă de alţii şi tuturor renunţărilor faţă de sine însăşi".
Cum a rămas fără acoperiş deasupra capului familia Ţimiraş
După ce şi-a pus burlăcia în cui, la berăria Gambrinus, acceptând să se însoare cu Laetitia Creangă, gazetarul Ţimiraş s-a văzut nevoit să întreţină o familie întreagă, nu doar traiul lui de boem, încartiruit la secţia de reportaj a ziarului condus de Ioan Slavici ori nomad prin cele mai mărunte servicii pe care le oferea Capitala. Forţat de nevoile financiare, a părăsit Bucureştiul şi, împreună cu soţia, în 1914, s-a stabilit la Constanţa, începând o activitate pe care, până atunci, o ocolise: avocatura.
roman trad_timirasdedicatie timiras

(1) Romanul "Îngerul a strigat" de Milli Dandolo a fost trandus în româneşte de Nicolae Ţimiraş. (2) Dedicaţie pe care Nicolae Ţimiraş i-a dat-o cărturarului Ilie Torouţiu pe un volum de versuri apărut în 1940, "Cântecele singurătăţii"
De ce au ales soţii Ţimiraş Constanţa? Pentru că era un oraş în plină dezvoltare, mai ieftin decât Bucureştiul, cu o viaţă socială mai puţin pretenţioasă, în care noului cuplu îi venea mai uşor să se integreze, iar avocatului debutant îi era mult mai lesne să înceapă o nouă activitate. 
Doi ani mai devreme, în 1912, soţilor Ţimiraş li se născuse unicul fiu (primul strănepot al lui Ion Creangă şi primul Creangă ajuns, în 1954, în California) un băieţel vioi şi sănătos, cu o privire sfredelitoare, pe care părinţii l-au trecut în acte cu acelaşi nume de botez ca al tatălui lui, Nicolae, dar pe care l-au strigat întotdeauna Nicuşor. 
"E groaznică ruină pretutindeni"
În timpul Primului Război Mondial (1916), când Dobrogea a fost invadată de trupele Puterilor Centrale, Laetitia a părăsit Constanţa. A adunat din casă lucrurile de strictă necesitate, şi-a luat de mână băieţelul – avea să-şi amintească mai târziu Nicuşor – şi s-a refugiat în Moldova, mutându-se, rând pe rând, în Botoşani, Iaşi şi Huşi. Ţimiraş, capul familiei, fusese mobilizat pe front, ca şi fraţii, cumnaţii şi socrul său, Constantin Creangă.
După terminarea războiului, când au revenit la Constanţa, soţii Ţimiraş au fost întâmpinaţi de priveliștea unui dezastru: casa lor, în care abia apucaseră să trăiseră, între 1914 şi 1916, fusese transformată într-un munte de moloz. Toată agoniseala familiei dispăruse pentru totdeauna. Simţindu-se învins, plângând în versuri în loc de lacrimi, Nicolae Ţimiraş a scris această strofă: "Pe casa mea,/ Sunt toate cuiburile dărâmate./ E groaznică ruină pretutindeni./ Nici greierul nu ţârâie din pinteni/ În colbul încăperii îngheţate".

Rămaşi sub cerul liber, Laetitia şi Nicolae au închiriat o locuinţă la periferia oraşului, aproape de satul Anadolchioi, în care au stat până când fiul lor a împlinit 18 ani, în 1930. După ce Nicuşor a absolvit liceul şi a început să frecventeze cursurile universitare, familia s-a întors în Bucureşti.
Laetitia Ţimiraş a spus "Mi-a stat inima!" şi a murit
Laetitia Ţimiraş a murit la 50 de ani, în 1938. Nepoata ei, Mihaela Creangă, era de faţă când şi-a dat ultima suflare, iar astăzi retrăieşte ziua aceea. Stând în fotoliu, mătuşa s-a înclinat puţin, a făcut ochii mari şi a zis: "Mi-a stat inima!". După o clipă, s-a prăbuşit şi nimeni n-a mai putut să o aducă în fire. Şapte ani mai devreme, Laetitiei îi murise fratele mai mic, Ionel (1898-1931), iar doi ani mai târziu avea să-i moară sora, Silvia (1894-1940). 
În 1940, când a compus aceste versuri, gazetarul Nicolae Ţimiraş intrase şi ieşise de nenumărate ori din Cimitirul Bellu, îngrijind de locurile de veci ale familiei: "Adoarme în tămâie cimitirul/ Şi luna e cădelniţă pe cer./ Mormintele se-neacă în tăceri,/ Iar noaptea îşi desface patrafirul".
Nicolae Ţimiraş a murit la Florenţa
Chiar dacă se obişnuise cu intimitatea Cimitirului Bellu - îi descrisese atmosfera în câteva poezii şi, mult mai demult, într-un reportaj publicat în ziarul "Minerva" - lui Nicolae Ţimiraş nu i-a fost dat să fie îngropat în necropola istorică de pe Calea Şerban Vodă din Bucureşti, ci în micuţul oraş toscan Sesto Fiorentino, o localitate aflată la o aruncătură de băț de Florenţa.  
Cum a ajuns Ţimiraş să trăiască şi să moară în Italia? Începând cu 1936, fiul lui, Nicuşor, având rezultate de excepţie la învăţătură, s-a angajat în diplomaţie şi, după un timp petrecut la sediul central al Ministerului de Externe, a lucrat ca secretar la mai multe ambasade din Europa.
Văduv, Ţimiraş şi-a urmat fiul mai întâi la Budapesta, iar apoi la Roma. După instaurarea comunismului, în 1947, Nicuşor a părăsit diplomaţia românească şi a emigrat, împreună cu italianca pe care o luase de nevastă, în Canada. Consecvent planurilor de a trăi în acelaşi loc cu băiatul lui, Nicolae Ţimiraş aştepta cu nerăbdare să ajungă şi el pe continentul american. A trebuit, însă, să-şi abandoneze speranţele în momentul în care fiul, la capătul unor luni bune în care îl iluzionase cu tot felul de planuri de viitor, i-a mărturisit cât de grele erau condiţiile de viață de partea cealaltă a Atlanticului. 
Ultima poezie, un epitaf
Nicuşor Ţimiraş a descris acest moment: „Tata aştepta să fie adus în America la o viaţă normală. Multă vreme am ezitat să-i spun că în primii doi ani ai vieţuirii noastre canadiene nu exista nici măcar umbra unei vieţi normale. Dar când, în ultimul moment, m-am hotărât să-i descriu realitatea primilor paşi din Lumea Nouă, s-a rupt ceva într-însul, s-a desfăcut nodul care-l ţinea legat de iluzia vieţii".
Nicolae Ţimiraş a murit în 1950, la vârsta de 74 de ani. Pe piatra funerară din cimitirul toscan în care a fost înmormântat, băiatul i-a italienizat numele - "Nicola Ţimiraş, avvocato e poeta romeno, 1876-1950" – şi a inscripţionat aceste versuri, pe care, cu un deceniu în urmă, tatăl lui le dăduse la tipar, legându-le în volumul „Cântecele singurătății”: "Ardă smirnă şi tămâie să se suie/ Fumul alb al rugăciunii până sus,/ Pe o scară de lumină albăstruie/ Către bolţile tăriei, unde nu e/ Amăgire, nici durere, nici apus". 
Silvia Creangă, a doua nepoată a lui Creangă, "trup şi suflet de vestală pirpirie "
Dintre toţi nepoţii lui Ion Creangă, despre Silvia, născută în 1894 – al treilea copil al lui Constantin Creangă – cu excepţia unor fotografii şterse de epocă, în care abia i se reliefează silueta, astăzi, se cunoaşte foarte puţin.
silvia olga_patrutimiras si_letitia_casatoriti
(1) Silvia Creangă - a treia dintre nepoţii lui Ion Creangă, alături de mama ei, Olga Pătru. (2) Laetitia şi Nicolae Ţimiraş, în 1911, când s-au căsătorit / FOTO: Arhiva familiei
Portretul ei a supravieţuit, într-o descriere făcută de tot de Nicuşor Ţimiraş, ca una dintre membrele corului de femei care, în 1912, suspinau amorezate de bebeluşul născut cu un fizic vârtos, care solicita neaşteptat de mult braţele celor care se încumetau să-l legene şi să-l alinte: "Mătuşa Silvia, sora mamei, fată cu trup şi suflet de vestală pirpirie, nutrea platonic o înclinaţie intensă şi ultranevinovată pentru orice forţă masculină, fie ea şi abia născută. Odată, bunica observase că aveam o gură ca de peşte. Tuşa Silvia, ofuscată, dregea această comparaţie, precizând că aveam o gură de  <<ştiuculiţă>>. <<Acum plânge ştiuculiţa bucălată. Acuma tace dolofănelul lui tanti. Unde-i pudra să-l pudrăm pe rotofel? >>".

În anii 1920, măritându-se, "vestala" Silvia a renunţat la aura feciorelnică cu care – în spiritul dictatorial al memorialiştilor – Nicuşor Ţimiraş a încununat-o, într-o carte publicată în California, la mai bine de 70 de ani de când, neajutorat, primese în scutece răsfăţul familiei. Silvia s-a măritat cu un anume Gheorghe Constantinescu – figură şi mai puțin cunoscută decât a ei pentru urmaşii de astăzi ai lui Ion Creangă – şi a murit în 1940. 

Ep.4: Primul Creangă în California: "O viaţă în care te limitezi la legăturile de bună ziua"

nicusorsitatal2nicusor3nicusor timiras 
(1) Nicuşor Ţimiraş, alături de tatăl său, gazetarul, poetul şi avocatul Nicolae Ţimiraş; (2) Nicuşor Ţimiraş, în momentul intrării în serviciul diplomatic, 1936; (3) Nicuşor Ţimiraş, profesor pensionar în Berkeley (California), anii 1990 / FOTO: Arhiva familiei

Cu un tată din care curgeau rimele şi o mamă altruistă, preocupată de ideea ca băiatul ei să fie cel mai bun la învăţătură, s-a făcut mare primul strănepot al lui Ion Creangă, Nicuşor Ţimiraş. Când şi-a scris memoriile, la vârsta de 76 de ani, locuind într-o suburbie a oraşului San Francisco, Nicuşor şi-a amintit despre lejeritatea cu care tatăl lui îi privea educaţia şi de încrâncenarea cu care mama, Laetitia Ţimiraş, îl îndemna să nu lase cartea din mână: "Învaţă, Nicuşor, că noi nu avem nici casă, nici bani! Învaţă, Nicuşor, învaţă, că nimic altceva nu-i de făcut decât ca tu să înveţi!". Adresa din Torino unde mama lui se născuse în 1888 – Via della Rocca, nr. 21 – a fost printre primele lucruri pe care Nicuşor le-a memorat în această viaţă, ca semn al cosmopolitismului care, odată, demult, înainte ca el să vină pe lume, îi aureolase existenţa, dându-i o notă de distincţie faţă de ceilalţi copii din Constanţa.
Şef de promoţie la Liceul "Mircea cel Bătrân"
Fiul Laetitiei şi al lui Nicolae Ţimiraş a fost un şcolar de zece pe linie, premiantul de serviciu al liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa, şeful promoţiei 1930, cel mai bun elev din Dobrogea, şi, pentru că i-a plăcut cartea atât de tare, a reuşit să intre la două facultăţi deodată: la Drept şi la Litere, frecventându-le şi absolvindu-le simultan, în 1934.
placa liceul_mircea_celbatran
Placa de marmură care onorează şefii de promoţie ai Liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa consemnează şi numele lui Nicolae (Nicuşor) Ţimiraş în dreptul anului 1930 / FOTO: Liceul "Mircea cel Bătrân" din Constanţa
La terminarea studiilor superioare, unul dintre cei mai bogaţi jurişti din Constanţa, Ghiţă Niţulescu, voia să-l ia sub aripa lui protectoare, să-l facă ginere şi să-i lase moştenire cabinetul de avocatură cu tot cu portofoliul lui de clienţi. Doar că Nicuşor, nesimţindu-se deloc atras de sălile de judecată, a refuzat a doua parte a propunerii, pierzând cea mai mare dragoste a tinereţii sale: o domnişoară silitoare şi placidă, pe nume Cristina, care, ascultându-şi părintele, s-a măritat imediat cu altcineva, rămânând insensibilă la monologurile lui Ţimiraş junior: "M-aş nenoroci dacă aş face carieră de avocat (…) Avocatura m-ar băga, de la 20 de ani, în iadul unei existenţe în care nu vreau să trăiesc". 
Diplomat în trei capitale europene
În 1936, după un an şi jumătate petrecut, de nevoie, în avocatură – prima sa muncă retribuită -  Nicuşor Ţimiraş a fost admis în Diplomaţie, devenind angajat al Ministerului de Externe. Trei ani mai târziu, a fost numit secretar la legaţia României de la Budapesta, iar după un an - transferat în capitala Italiei, unde a lucrat până în 1947 ca ataşat diplomatic la ambasadele din Roma şi Vatican. 
nicusor ungaria









Nicuşor Ţimiraş (primul din stânga) în timpul serviciului său la ambasada română de la Budapesta / FOTO: Arhiva familiei
Aici şi-a întâlnit viitoarea nevastă: pe italianca Paola Silvestri, o absolventă a facultăţii de medicină a Universităţii La Sapienza
 din Roma, cu unsprezece ani mai tânără decât el, dar la fel de studioasă şi de ambiţioasă. Deşi aveau o mentalitate apropiată, cei doi se deosebeau radical prin resursele lor de romantisn, care soţului îi prisoseau, iar femeii îi lipseau cu desăvârşire, nerămânându-i decât să deplângă, mai toată viaţa, firea lirică a bărbatului.
Multă vreme mai târziu, când erau însuraţi de mai bine de douăzeci de ani şi voiajau prin America Latină, Paola avea să-i repete acest reproş: „Păcatul tău e că reciţi poezii! Îţi stătea rău la tinereţe, iar acum îţi stă şi mai rău”.  S-au căsătorit în 1947, iar în acelaşi an, imediat după cununie, determinaţi de colapsul economic al Europei, au hotărât să emigreze în Canada. 
Au trecut Oceanul cu ajutorul viitorului papă Paul al VI-lea
Plecarea în America de Nord nu a fost deloc uşoară. Pentru a-şi vedea planurile împlinite, strănepotul lui Creangă a cerut ajutor unuia dintre cei cu care legase relaţii de prietenie în timpul serviciului diplomatic de la Vatican: monseniorul Giovanni Montini, secretar de stat al Sfântului Scaun. 
Pentru a le facilita expatrierea, Montini a găsit pentru Paola un post de medic la un spital administrat de o misiune catolică în Montreal, astfel încât cei doi au putut avea, în momentul plecării, măcar certitudinea unei surse de venit şi-a unui loc de muncă. 
În Canada, Nicuşor a fost nevoit să se întoarcă la profesia pe care-o detesta şi de care fugise tot timpul, avocatura, lucrând la un anume birou "Lacoste et Lacoste" din Montreal, în timp ce Paola s-a înscris la universitatea din acelaşi oraş, reuşind, în paralel cu programul de la spitalul catolic, să-şi extindă studiile: să-şi dea doctoratul şi să urmeze cercetări post-doctorale în medicină. 

paolapope
Familia Ţimiraş, primită de papa Paul al VI-lea, cel care a ajutat-o să emigreze în America de Nord / FOTO: Arhiva familiei
Regăsirea lui Montini, sub tiara Papei Paul al VI-lea
După 20 de ani, în 1967, când soţii Ţimiraş s-au întors pentru prima oară să viziteze Italia, sub tiara pontificală fusese aşezat chiar binefăcătorul lor din 1947, monseniorul Giovanni Montini, uns papă cu numele de Paul al VI-lea (1963-1978). Familia Ţimiraş număra de-acum patru membri. Avea doi copii: o fetiţă, Mary-Laetitia, născută în 1956, şi un băieţel, Paulo-Francesco, născut în 1962. Fotografia făcută atunci, cu urmaşii lui Ion Creangă primiţi în audienţă de şeful Bisericii Catolice, a stat zeci de ani expusă în sufrageria casei lor din America, prezentându-l pe papă într-o ipostază de ascet blând, ţinându-şi mâna dreaptă pe capul micuţului Paolo-Francesco, teribil de încurcat de împrejurarea solemnă în care nimerise.
Profesor de limbi romanice la San Francisco
Nicuşor şi Paola au trăit în Canada doar şapte ani, din 1947 până în 1954, când s-au mutat pe coasta de vest a Statelor Unite, în California. Aici, bărbatul a început o a treia carieră profesională, după avocatură şi diplomaţie: aceea de profesor de limbi romanice, iar soţia lui a devenit cercetător şi cadru didactic la Universitatea Berkeley.
Graţie muncii sale diplomatice, Nicuşor dusese la superlativ pasiunea tatălui său pentru limbile străine: vorbea engleză, franceză, spaniolă, italiană şi cunoştea foarte bine germana. În Statele Unite, a predat mai întâi la o şcoală din subordinea Ministerului Apărării, Army Language School, aflată în Monterey, apoi a fost asistent la catedra de italiană a facultăţii de litere de la Universitatea Berkeley. Ulterior, cea mai mare parte a vremii, până la pensionarea din 1980, profesor la Contra Costa College – o facultate de importanţă locală, situată pe unul dintre malurile golfului San Francisco.
timiras
Paola şi Nicuşor Ţimitaş, alături de copiii lor, Mary-Letitia şi Paulo-Francesco. Fotografie din anii 1980. / FOTO: Arhiva familiei

Toată lumea îţi spune "Nick!" şi îţi surâde
În anii 1960, strănepotul lui Ion Creangă a descris, în câteva pagini de corespondenţă, greutatea acomodării sale în noua lume: „Adaptarea la viaţa americană s-a înfăptuit cu mare trudă. S-a înfăptuit cu preţul uitării, ştergerii, refulării, repudierii chiar a vieţii europene". 
Fiica lui Nicuşor, Mary-Letitia Ţimiraş, spune astăzi, la vârsta de 55 de ani, că părinţii ei au dus o viaţă fericită în California şi că nu-şi aminteşte să-i fi auzit vreodată regretând că au părăsit Europa. În faţa colii de hârtie, tatăl ei avea alte gânduri: "De ce mă plâng eu? N-am ce-mi trebuie? Desigur că am. (…) Mă plâng în fond de o viaţă lipsită de căldura prieteniei. De o viaţă în care te limitezi la legături de bună ziua. De o viaţă în care toată lumea îţi spune Nick!, Nick!, şi îţi surâde în vreme ce faci teribile eforturi să le spui şi tu pe nume. (…) Dezrădăcinarea, care mi-a răpit prieteniile care nu se fac decât în tinereţe şi-apoi nu se mai pot reface? Dezrădăcinarea, care m-a lăsat cu un singur şi nedespărţit tovarăş: singurătatea?". Strănepotul lui Ion Creangă găsise pe pământul american o societate distantă şi ultraspecializată, o societate unde tovărăşiile în care să poţi "discuta tot ce-ţi trece prin cap" – cum le categorisea el – păreau imposibil de legat. 
Ca să dea un sens constructiv nostalgiei sale faţă de România, Nicuşor a început să scrie, la vârsta de 76 de ani, în 1988, o carte de memorii, carte în ale cărei pagini, ca într-o oglindă retrovizoare, avea de gând să adune tot drumul parcurs de familia lui până la promontoriile coastei de vest a Americii. Scrierea aceasta târzie – care ar fi trebuit să devină primul volum dintr-o trilogie nemaiîncheiată -  era menită să-i asigure pe vorbitorii de limba română că descendenţa lui Ion Creangă e încă vie şi că, deşi numele de Creangă s-a pierdut din familie, măcar genele scriitorului sunt duse mai departe. 
Plaja din Mamaia, cea mai frumoasă din lume
Nostalgia lui Nicuşor faţă de România era atât de puternică încât, la 76 de ani, de pe cealaltă faţă a Pământului, mintea lui reuşea să coboare în timp şi să se focalizeze asupra curţii casei constănţene în care crescuse şi unde – principala tragedie a copilăriei – amantul bucătăresei i-l otrăvise pe cel mai bun prieten, căţelul Ursu, care lătra copios ori de câte ori craiul îşi făcea vizitele. 
Strănepotul lui Ion Creangă a avut o memorie prodigioasă, capabilă să păstreze vii, nealterate, timp de zeci ani, nişte amintiri cufundate în depărtarea adolescenţei. În pragul vârstei de 80 de ani, îşi amintea cu limpezime momente din liceu, subiectele unor probe de la olimpiade şi bacalaureat, hoinăreli şi idile nevinovate din adolescenţă, numele şi înfăţişarea profesorilor săi din Constanţa, şi nu-şi putea reprima imaginea plajei din Mamaia, unde copilărise şi înotase pentru prima oară, şi pe care o socotea cea mai frumoasă din lume. Mai frumoasă decât toate ţărmurile pe care le cunoscuse în restul vieţii, când avusese ocazia să cutreiere, alături de soţie, aproape tot globul.
paola batrana0
Paola Ţimiraş-Silvestri (1923-2008), soţia de origini italiene a primului Creangă american, a fost o eminentă cercetătoare în domeniul geriatriei / FOTO: UC Berkeley Media Relations
Nicuşor Ţimiraş a murit în 1996. A plecat
 pe lumea cealaltă împăcat cu el însuşi, spune astăzi nepotul lui, Costin Mihăescu (65 de ani), inginer pensionar care trăieşte în apropiere de San Francisco. Sănătatea lui Nicuşor intrase în declin în al nouălea deceniu de viaţă, după ce apucase să revadă, o singură dată, România şi după ce, remorcat de neobosita lui nevastă – adevăratul bărbat al familiei - trăise, pentru un timp, în Franţa, la Bordeaux. S-a stins din viaţă la 84 de ani, în casa lui din Berkeley, după ce mai multe accidente vasculare minore – "mini-strokes" - îi răvăşiseră memoria şi-l ţintuiseră la pat.
Soţia strănepotului lui Creangă, cercetătoare într-un laborator de Nobel
Între 1947 şi 1954, ani petrecuţi la Universitatea din Montreal, soţia lui Nicuşor, Paola, l-a avut ca îndrumător ştiinţific pe savantul maghiaro-austriac Hans Selye – unul dintre pionierii mondiali ai endocrinologiei, cel care a introdus în limbajul ştiinţei medicale cuvântul "stres", enunţând primele teorii ale manifestării acestei stări psihologice. În laboratorul lui Selye, Paola a fost colegă cu francezul Roger Guillemin, (specialist în neurologie, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1977), ei doi fiind consideraţi cei mai importanţi discipoli ai eminentului savant maghiaro-austriac.
paola heyle
Paola (a doua din stânga), alături de Hans Selye (primul din stânga), în laboratorul acestuia din urmă. Guillemin este primul din dreapta, purtând ochelari cu ramă groasă / FOTO: UC Berkeley Media Relations
Stabilită în 1955 în California, la Universitatea Berkeley
, Paola a devenit, peste ani, unul dintre cei mai importanţi specialişti în geriatrie ai Statelor Unite. De-a lungul carierei, a publicat 15 cărţi având ca temă fiziologia îmbătrânirii, disciplina căreia i-a consacrat principala sa operă scrisă – o lucrare vastă, intitulată „Bazele fiziologice ale îmbătrânirii şi geriatriei”, considerată a fi una dintre bibliile acestui domeniu medical. Paola a semnat şi a coordonat sute de articole de specialitate, a condus foruri internaţionale de geriatrie şi a fost premiată de universităţi şi asociaţii din Italia, Franţa, Venezuela şi Statele Unite. Când a murit, în septembrie 2008, site-ul Universităţii Berkeley, anunţând această ştire, a citat mărturia unuia dintre foştii ei studenţi: „Era numărul unu în privinţa organizării, energiei şi-a grijii materne pe care o arăta celor din laborator. Toată lumea o definea printr-un singur cuvânt: <<extraordinară>>”. 
Ep.5: Stră-strănepotul lui Creangă, Paulo-Francesco, grădinar la Berkeley
paulo10paulo2
(1) Paulo-Francesco Ţimiraş, născut în 1962, cel mai mic dintre stră-strănepoţii lui Creangă, în casa lui din Pinole (San Francisco Bay Area. (2) Paulo-Francesco, alături de soţia lui filipineză / FOTO: Arhiva Familiei
Dintre cei doi copii ai soţilor Nicuşor şi Paola Ţimiraş, fata, Mary-Laetiţia, a păşit mai aproape de urmele părinţilor. A absolvit cursurile facultăţii de medicină, la Pomona şi la Georgetown,
 şi-a făcut rezidenţiatul în medicină internă şi a urmat o specializare în geriatrie. Până în prezent, la vârsta de 55 de ani, şi-a consolidat cariera în clinici de pe tot cuprinsul Americii, în California, Colorado şi New Jersey, iar azi, revenită pe coasta de vest, lucrează în statul Washington, localitatea Wenatchee Valley, un orăşel cu nume indian şi o populaţie de doar 35.000 de locuitori, supranumit "Capitala Mondială a Mărului”, datorită imenselor plantaţii de pomi fructiferi care îl înconjoară.
„Teroare” pe Copacabana
Mai puţin chemat spre învăţătură, fratele ei, Paolo-Francesco, a fost un băiat neastâmpărat încă din primii ani ai vieţii - o adevărată tornadă în pantaloni scurţi, care culca la pământ tot ce-i ieşea în cale şi îşi punea părinţii în cele mai stingheritoare situaţii.
În nişte pagini de corespondenţă, tatăl lor a povestit o întâmplare extrem de amuzantă, petrecută în timpul unei excursii în America Latină, în 1966. Într-o zi, la Rio de Janeiro, jucându-se pe coridoarele unui mare hotel de pe plaja Copacabana (Leme Palace), micuţul Paulo-Francesco (4 ani) a tras cablurile centralei telefonice din priză, decuplând impunătoarea unitate turistică de restul lumii. Recepţioneri şi oaspeţi ai hotelului cu 19 etaje au auzit, dintr-o dată, ton de linie moartă în receptoare. Abia după ce şi-au depăşit mirarea şi au trecut printr-o cruntă criză de nervi, problema a fost reperată, iar cablurile - reconectate. Din acea zi, în restul sejurului, familia Ţimiraş a fost înnobilată cu atenţia tuturor salariaţilor de la Leme Palace: picolii, cameristele, hamalii, şoferii şi liftierii făceau un pas înapoi atunci când se intersectau cu cei patru şi căscau respectuos - "Aaaa, familia lui Paolo!”.
Peisagist-şef, treapta "b”
La maturitate, spiritul lui Paulo a refuzat şcoala: a urmat cursurile facultăţii de horticultură de la San Luis Obsipo, California, dar nu le-a putut termina. Azi, la vârsta de 49 de ani, acest stră-strănepot al lui Ion Creangă e unul dintre grădinarii enormului campus universitar de la Berkeley. Lucrează la o staţiune de cercetare aflată pe marginea golfului San Francisco: Richmond Field Station, unde mai multe facultăţi, tehnice şi de arte frumoase, îşi au laboratoarele şi atelierele.
richmond-field
Clădirea unde merge la serviciu Paulo-Francesco Ţimiraş. Richmond Field Station, staţiune de cercetare aparţinând de Universitatea Berkeley (San Francisco Bay Area)
Anul acesta, când a aflat că e căutat de un ziarist român, Paulo a scris dintr-o suflare câteva rânduri în editorul e-mailului. A întrebat ce mai e prin "Dacia” – teritoriu despre care tatăl lui i-a povestit multe – şi s-a interesat dacă actualul preşedinte al ţării e dintr-un nou partid sau din vechiul partid comunist. S-a portretizat cu entuziasm, înşirând lucruri despre serviciul şi pasiunile sale: "Lucrez
la Berkeley de 27 de ani. Sunt grădinar peisagist-şef, treapta "b”. Sunt responsabil de achiziţionarea tuturor mijloacelor cu care se întreţine pământul şi am în sarcină îngrijirea a 50 de acri. Îmi place să citesc cărţi cu subiect istoric, să călătoresc încolo şi încoace, prin California, să las sate şi oraşe în urmă, în timp ce şofez spre lacul Tahoe, unde merg deseori la pescuit. Îmi place să petrec timpul cu familia mea, să mă uit la posturile de televiziune cu programe istorice - avem patru posturi de felul ăsta aici – şi îmi mai place să colecţionez timbre şi bani străini. Apropo, să ştiţi că n-am deloc monede româneşti în colecţia mea, ci doar câteva est-germane, ruseşti şi italieneşti”.
paulo timiraspaulo30
Paulo-Francesco, alături de familia lui filipineză / FOTO: Arhiva familiei
Căsătorie cu aterizare forţată
După Revoluţie, Paolo a vizitat România cu mama lui. A fost o vizită mai puţin obişnuită. Neavând încredere în alegerile matrimoniale ale băiatuluiei, Paola Ţimiraş l-a adus de mână la Bucureşti, să-i caute, printr-o complicată reţea de cunoştinţe, o nevastă cu care să se întoarcă în California. A avut de ales între mai multe domnişoare, printre care şi fiica unui stomatolog. A optat pentru fata dentistului, pe care Paulo a luat-o de nevastă şi de care a divorţat atât de repede încât aproape că nici avionul n-a apucat să aterizeze, cu noul cuplu, încă integru, la San Francisco.
Abia câţiva ani mai târziu, fără să fie ajutat de nimeni, stră-strănepotul lui Ion Creangă şi-a găsit marea dragoste: Irma Agra Cambronero, o filipineză cu trei copii, din două căsătorii diferite, împreună cu care trăieşte fericit în orăşelul Pinole (zona metropolitană San Francisco), într-o casă în care părinţii, considerându-l prea vulnerabil pentru a-şi purta singur de grijă, au dorit să-l instaleze atunci când încă mai erau în viaţă. Nu are copii proprii. Nici el, nici sora lui, Mary-Letitia.

Ep.6: Stră-strănepoata lui Creangă, Mary-Letitia, ocoleşte România: "Găseşti câini înfometaţi care aleargă pe stradă"


mary letitia timiraswenatchee wa_2009wenatchee valley
(1) Mary-Letitia Ţimiraş (55 de ani) /FOTO: wvmedical.com; (2)Panoramă a orăşelului Wenatchee Valley, Washington, loc unde stră-strănepoata lui Creangă este medic geriatru / FOTO: wikipedia.org; (3) Wenatchee Valley este supranumit "Capitala Mondială a Mărului" / FOTO:gastrolust.com

Aflată în Wenatchee Valley (Washington), Mary-Letitia a răspuns, prin intermediul e-mailului, la câteva întrebări despre viaţa familiei în care a crescut, cariera profesională pe care a urmat-o şi felul în care se raportează la cel mai cunoscut dintre predecesorii ei, scriitorul Ion Creangă.
Reporter: Aţi citit vreo povestire de Ion Creangă?
Mary-Letitia Ţimiraş: Nu-mi amintesc să fi citit vreo povestire de el. Nu vorbesc româneşte.
● Când v-a vorbit tatăl dumneavoastră prima oară despre stră-străbunicul dumneavoastră?
● Nu mai ţin minte când am auzit mai întâi de el. Eu, una, nu-mi aduc aminte să fi purtat vreo discuţie importantă despre Creangă în familie.
● Ce anume nu puteau avea părinţii dumneavoastră în Europa din ceea ce îşi doreau? De ce au emigrat în America de Nord?
● Nu am discutat niciodată despre motivul exact care i-a determinat să părăsească Europa, cu toate că ni s-a spus că tatăl meu nu s-ar mai fi putut întoarce în România, fără riscul de a ajunge la închisoare. Din câte cunosc, Europa era în haos după război, iar şansa unor locuri bune de muncă era inexistentă. Atunci, cardinalul Paul (n.r. – Giovani Montini purta titlul de monsenior în 1947), care mai târziu a devenit Papa Paul al VI-lea, i-a ajutat pe părinţii mei să meargă în Canada, unde au început o viaţă nouă fără să aibă vreun sprijin financiar de-acasă. Cred că mama întotdeauna a regretat faptul că, după război, tata nu a luat bani de la banca elveţiană la care, ca diplomat român, avea acces la fondurile guvernamentale ale României. Se pare că părinţii mei au avut o viaţă grea în Canada. Mereu descriau acea perioadă ca pe una extrem de întunecată.
● I-aţi auzit vreodată regretând că au părăsit Europa?
● Cred că părinţii mei au fost foarte fericiţi în Statele Unite şi nu cred că au regretat deloc stabilirea aici. Nu ţin minte nimic legat de faptul că le-ar fi fost dor să se întoarcă în Europa. În mod sigur, mama nu ar fi putut avea în Europa realizările profesionale pe care le-a avut în Statele Unite.
mary paulomary acasa01
Mary-Letitia şi Paulo-Francesco, fotografie făcută în 1967, când au vizitat Italia. (2) Mary-Letitia, în casa părinţilor din Berkeley / FOTO: Arhiva familiei
● Cât de prezentă era România în conversaţiile familiei dumneavoastră?
● Se vorbea despre România în primul rând când eram vizitaţi de prieteni români şi în rarele ocazii în care noi îi vizitam pe alţi români. La un moment dat, am dat nişte petreceri la care au fost prezentate muzica, dansurile şi specialităţile culinare româneşti.
● Ion Creangă, stră-străbunicul dumneavoastră, iubea foarte mult viaţa. Dumneavoastră vă place viaţa?
● Da, mă bucur de viaţă cât încape, dar într-un mod responsabil. Lucrez mult, într-o meserie foarte stresantă, şi îmi place să mă relaxez alături de prieteni şi de familie, cu mâncare bună şi vin, într-un cadru natural frumos. Avem o barcă cu care ieşim pe râu sau pe lacuri, ne căţărăm şi schiem mult pe munţi.
● Cum aţi ales orăşelul Wenatchee Valley ca loc de muncă?
● Centrul medical de aici m-a recrutat ca să încep un program medical de geriatrie. E o zonă foarte frumoasă, cu acces rapid la râuri, lacuri şi munţi, iar localnicii sunt prietenoşi. A fost o bună ocazie de a crea ceva care va ajuta mulţi oameni la vremea bătrâneţii şi, desigur, faptul că prezenţa mea aici e necesară îmi dă multe satisfacţii. Nord-vestul Americii e un loc minunat. California e frumoasă de asemenea, dar devine tot mai aglomerată şi tot mai scumpă.
● Ce face un medic geriatru la spitalul dinWenatchee Valley?
● Un geriatru, desigur, are grijă de oamenii bătrâni şi se specializează în probleme care sunt specifice pacienţilor în vârstă. Momentan, am doar două asistente în subordine, iar spitalul e pe punctul de a mai angaja un medic geriatru deoarece programul nostru este în continuă extindere. Mergem la azilurile private, la centrele de asistenţă socială şi acasă la oamenii care nu pot veni la cabinetul nostru. Îi consult, de asemenea, la cabinet pe bătrânii care se pot deplasa şi ţin prelegeri în cadrul comunităţii pe teme variate cum ar fi, de pildă, demenţa.
● Aţi vizitat vreodată România?
● Nu, deşi am fost în Europa de multe ori. Singura dată când fratele meu a vizitat România a fost să-şi găsească nevastă (un episod dezastruos). M-am gândit să merg în Transilvania cu un grup de credincioşi universalişti unitarieni, din moment ce frecventez o biserică unitariană aici, dar ezit să fac această călătorie. Am auzit de la prieteni şi rude că e o ţară murdară, coruptă şi dezorganizată, chiar dacă oamenii sunt prietenoşi. Găseşti câini înfometaţi care aleargă pe stradă, ceea ce dă măsura la cât de prost e administrată ţara. În mod sigur, nu aşa şi-ar fi dorit tatăl meu să fie şi nu aşa şi-o amintea din tinereţe. În timp ce Italia, ţara mamei mele, e, desigur, o ţară dezorganizată şi coruptă, în mod cert e mai primitoare pentru turişti. O excursie în Hawaii e mult mai convenabilă şi mai relaxantă pentru mine, ţinând cont de locul în care mă aflu acum. 
Ep.7: Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, cel mai mare arhitect modernist român
horia creanga
Arhitectul Horia Creangă (1892 - 1943), cel mai de seamă descendent al lui Ion Creangă / FOTO: Arhiva familiei
Să ne întoarcem în timp, la începutul secolului XX! La familia lui Constantin Creangă, căruia statul i-a naţionalizat afacerea cu foiţă de ţigară. Mai exact, la fiii lui: Horia (n. 1892) şi Ionel (n. 1898).
Ultimul bărbat care a purtat numele de Creangă din familia povestitorului a fost al doilea dintre nepoţii săi, arhitectul Horia Creangă, o personalitate cu propriul ei soclu, atât de însemnată încât înrudirea cu Ion Creangă – deşi ştiută de toată lumea – este considerată un detaliu biografic oarecare. Născut în 1892 -  în căminul lui Constantin Creangă şi al Olgăi Petru, care, până la urmă, a sfârşit în degringoladă – Horia a absolvit studiile la Paris, ajungând, peste ani, să fie considerat cel mai important reprezentant al curentului modernist din arhitectura românească, curent care, în perioada interbelică, prin manifestele sale scrise ori construite, a încercat să simplifice clădirile din România, promovând linia dreaptă a şcolii cubiste. 
Tăcut, petrecăreţ şi neglijent cu el însuşi
Cei care l-au cunoscut pe arhitect înclină să creadă că personalitatea bunicului a făcut un salt de o generaţie şi a renăscut în spiritul nepotului, readucând la suprafaţă teritorii mari din figura greu-clasabilă a povestitorului. Un chef de viaţă pantagruelic, înăbuşit sub masca unui taciturn; un bărbat robust, a cărui sănătate s-a năruit, în indiferenţă, devreme; o energie debordantă dedicată, aproape exclusiv, activităţii profesionale şi petrecerilor; şi, fără legătură cu Ion Creangă, un mare har de a câştiga bani, dublat de o nepăsare financiară care a făcut ca, în urma lui, cu excepţia pereţilor a două apartamente, să nu mai rămână vreo leţcaie.
Prizonier într-un lagăr de pe malul Mării Baltice 
Fiica lui, Mihaela (88 de ani), spune astăzi că, în adolescenţă, visul tatălui ei fusese să devină pictor, numai că sora lui mai mare, ambiţioasa Laetitia – capul limpede a ceea ce mai rămăsese din familia lui Constantin Creangă – l-a sfătuit să urmeze o şcoală practică şi nu să se înfometeze, din proprie iniţiativă, absolvind facultatea de arte plastice. Horia Creangă a fost admis la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti în 1913. Aici a avut-o colegă pe Henrietta Delavrancea, cea mai mică dintre cele patru fete ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea.
acuarea horia creanga_rosu  horia acuarela3
Acuarele realizate în tinereţe de Horia Creangă / FOTO: Arhiva familiei 
Radu Patrulius - autor al monografiei „Horia Creangă, omul şi opera” (1980) - îl descrie pe Horia ca fiind un student foarte retras, necomunicativ, dispus să renunţe la introvertire doar ca să-i ironizeze pe ceilalţi. Pentru că, odată, a desenat pe tablă caricatura profesorului Staţie Ciortan, rectorul universităţii, Ermil Pangrati, l-a exmatriculat două săptămâni din şcoală.Ca să facă rost de bani de buzunar – povesteşte tot Patrulius – Horia era gata să mestece şi să înghită insecte, câştigând pariul cu colegii săi care nu-l credeau în stare să se încumete la un asemenea gest.
La trei ani după ce a fost admis la Şcoala de Arhitectură, în 1916, băiatul cel mare al lui Constantin Creangă a fost nevoit să îşi întrerupă studiile, fiind mobilizat pe frontul Primului Război Mondial. În timpul luptelor, nemţii l-au surprins când încerca să taie o împrejmuire de sârmă, la Şercaia, judeţul Braşov, l-au luat prizonier şi l-au trimis într-un lagăr din extremitatea nordică a Germaniei, la ţărmul Mării Baltice, în oraşul Stralsund. Aici, asistând la felul în care erau umiliţi ceilalţi prizonieri, ar fi fost auzit spunând: „Îmi e scârbă de omenire”.
Student la École des Beaux-Arts din Paris
În 1919, revenit acasă, Horia s-a întors la pasiunea lui pentru arhitectură. Nu a mai vrut să-şi continue însă studiile la Bucureşti, ci a dorit să înceapă altele, la Paris. A fost admis la École des Beaux-Arts, împreună cu iubita lui, Lucia Dumbrăveanu, şi, conform cutumelor, cei doi au trebuit să aleagă un profesor la atelierul căruia să lucreze. S-au înscris la arhitectul Gustave Umbdenstock, iar la absolvirea facultăţii, în 1925, cu recomandarea acestuia, Horia Creangă a fost angajat la birourile de arhitectură ale „Companiei de Căi Ferate din Nord”. Era un serviciu plătit decent, cu front de lucru garantat, dar care pe român, dezamăgit de rolul care i se încredinţase, îl nemulţumea. În 1927, la vârsta de 35 de ani, a hotărât să se înapoieze în ţară.
Băieţii lui Constantin Creangă, căsătoriţi în Franţa
Până la întoarcerea în România, cât timp trăise la Paris, Horia Creangă se însurase cu Lucia Dumbrăveanu, oficializând, în 1923, o legătură sentimentală care durase de dinaintea mobilizării pe frontul Primului Război Mondial. Tot în 1923, la maternitatea din Versailles, se născuse fiica lor, Mihaela, botezată de filosoful Mihai Ralea.
lucia dumbraveanu  horia ionel  horiacreanga haralamb
 
(1) Lucia Dumbrăveanu (1895-1954), soţia lui Horia Creangă; (2) Horia Creangă, la ştrand, împreună cu Ionel şi soţia acestuia, Marie-Louise; (3) Horia Creangă (dreapta), împreună cu principalul său discipol, arhitectul Haralamb Georgescu. FOTO: Arhiva familiei

Ajuns în România, Creangă şi-a deschis propriul atelier de arhitectură, alături de soţie, Lucia, şi de cel mai mic dintre fraţii săi, Ionel, absolvent al aceleiaşi universităţi pariziene. Ca şi Horia, mezinul lui Constantin Creangă se întorsese din Franţa nu doar cu o diplomă de arhitect, ci şi cu o nevastă: o tânără de condiţie modestă, fiică de croitor, Marie-Louise Vaurés. 
Primul triumf al echipei „Creangă”:  clădirea ARO, actualul bloc Patria
Prima lucrare importantă a celor trei arhitecţi – Horia, Lucia şi Ionel - a fost vila din Deva a avocatului Petru Groza, proiectată în 1927, când proprietarul ei era ministru în ultimul Guvern Averescu. Doi ani mai târziu, atelierul „Creangă” a repurtat un succes fulminant. A câştigat concursul pentru proiectarea unui bloc în centrul Bucureştiului, pe Bulevardul Magheru, clădire care aparţinea Societăţii Asigurarea Românească şi care a fost cunoscută, după inaugurare, drept imobilul ARO (blocul de deasupra cinematografului Patria de azi). În ciuda recesiunii economice din anii aceia, clădirea a fost ridicată conform graficului şi dată în folosinţă în 1931, când a stârnit, cu formele sale inovatoare, nemaivăzute în România, protestele şi admiraţia trecătorilor.
Accident în centrul Bucureştiului
Când imobilul ARO a fost inaugurat, echipa „Creangă” nu mai era în efectiv complet. Unul dintre cei trei arhitecţi murise. În după-amiaza zilei de 2 martie 1931, Ionel, soţia lui, Marie-Louise, şi Horia se aflau în automobilul Henriettei Delavrancea, buna lor prietenă, una dintre curajoasele şoferiţe care circulau pe drumurile Bucureştiului în acea epocă de romantism rutier. Ieşind de pe strada Batiştei, maşina condusă de Henrietta a fost izbită puternic de un tramvai care circula pe Bulevardul Ion Brătianu. Automobilul s-a răsturnat, iar pasagerii au fost aruncaţi în mijlocul străzii, fiind transportaţi, cu răni sângerânde, la Spitalul Colţea. Toţi păreau în afara oricărui pericol. După două zile, pe 4 martie, la ora opt dimineaţa, Ionel Creangă a murit. 
Henrietta şi-a recunoscut vina
Familia a crezut şi este convinsă şi astăzi că nu izbitura a provocat moartea celui mai mic dintre băieţii lui Constantin Creangă, ci o tromboză care, în lipsa tratamentului adecvat şi a medicamentelor anticoagulante, s-a putut forma în cele aproape patruzeci de ore de convalescenţă. Ziarele „Universul” şi „Cuvântul” din 3 martie anunţaseră, pe prima pagină, că Ionel Creangă, cel mai grav dintre toţi răniţii, avea rupte ambele picioare şi-o mână. Starea lui era îngrijorătoare, dar, cu excepţia fracturării membrelor, nu erau menţionate alte urme ale traumatismului. Ciocnirea maşinii cu tramvaiul a fost investigată de poliţie, iar ancheta a fost preluată de Parchet. Ziarul „Adevărul” din 6 martie: „Din cercetări rezultă că accidentul de datorează unei imprudenţe a doamnei Delavrancea care a şi dat o declaraţie în acest sens”. 
O casă pe Intrarea Geneva
De pe urma lui Ionel Creangă, în Bucureşti a rămas o singură casă pe care istoricii de arhitectură i-o atribuie în totalitate – de la temelie până la acoperiş. Clădirea - o vilă din care abia răzbat preferinţele cubiste ale atelierului Creangă - cu un singur etaj, pereţi aşezaţi în unghiuri obtuze, o terasă largă şi balustradă din lemn fasonat, e situată pe Intrarea Geneva, o fundătură din apropierea Pieţei Victoriei. 
Ionel Creangă a contribuit, însă, la toate proiectele girate de fratele său: munca lui e ascunsă în întreaga creaţie de până în 1931 a atelierului condus de Horia Creangă. De altfel, numele alăturate ale celor doi apar pe placa primului bloc de raport pe care l-au proiectat în Bucureşti, în 1929, pe Bulevardul Schitu Măgureanu, singurul ornat cu sigla biroului „Creangă”, două litere „C” aşezate spate în spate şi înnodate în feroneria balcoanelor.
În anii aceia, atelierul de arhitectură nu l-a pierdut doar pe Ionel, ci şi pe Lucia, de care Horia a divorţat imediat după ce a aflat că născuse un copil în afara căsătoriei.
Un galop de zece ani: opera inovatoare a lui Horia Creangă
Perioada 1930 -1940, inaugurată prin succesul profesional al blocului ARO, îndoliată prin moartea lui Ionel şi afectată de separarea de Lucia, a fost pentru Horia Creangă o perioadă de lucru furibund. Atelierul lui s-a lărgit şi s-a mutat la etajul cinci al unei clădiri pe care o concepuse în Piaţa Lahovary. În acest deceniu şi puţin în prelungirea lui, Creangă a proiectat zeci de locuinţe particulare şi clădiri publice situate în Bucureşti sau în alte oraşe din ţară. Este autorul unor blocuri în Piaţa Spania şi în Piaţa Dorobanţilor, pe strada George Manu şi pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, a proiectat alte trei clădiri pentru Asigurarea Românească (la Cernăuţi, în Bucureşti - pe Calea Victoriei şi la Braşov – celebrul hotel ARO), a proiectat teatrul Giuleşti, vila Venera Goga (soţia lui Octavian), vila lui Victor Groza (fratele lui Petru Groza, la Târgu Mureş), un mini-cartier şi o şcoală în Vatra Luminoasă, clădirea uriaşă a Halelor Obor, trei fabrici de lactate (Alba Iulia, Burdujeni şi Simeria), un stadion de fotbal (al Academiei Naţionale pentru Educaţie Fizică, în cartierul Uranus) şi multe dintre halele uzinelor de ţevi şi vagoane Malaxa – un obiectiv la care a lucrat până în momentul morţii şi pentru care – crede familia, iar Patrulius consemnează de asemenea – industriaşul de origine greacă a rămas dator cu onorariile: „uita să-şi încaseze şi onorariile de la N. Malaxa! …Trebuia rugat ca să ceară ce i se cuvenea…”.
statuiehoriacreanga  mormant horia creanga
(1) Bustul lui Horia Creangă, amplasat în curtea interioară a Universităţii de Arhitectură din Bucureşti; (2) Deşi Horia Creangă şi Lucia Dumbrăveanu au divorţat, femeia a păstrat numele soţului şi a fost înmormântată în acelaşi loc de veci cu acesta
Salt în apa rece a Snagovului
Culegând informaţii din anturajul lui Horia Creangă, Radu Patrulius a relatat o întâmplare ciudată, petrecută în primăvara lui 1943. În după-amiaza zilei de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie 1943, prezent la serbarea onomastică a unui prieten, excentricul Horia Creangă a sărit în apa rece a lacului Snagov. Când înota spre mal, i s-a făcut rău, iar martorii abia au reuşit să-i ridice trupul masiv, supraponderal, pe ponton. Scos din apă, Creangă a îndreptat o figură lividă către invitaţi. Problemele lui medicale, cunoscute vag printre prieteni, au fost aduse brusc în actualitate. Se ştia că e bolnav şi că nu se conforma dietei prescrise de medici: „Traiul pe care îl ducea îl împovăra fiziceşte.(...) Fusese prevenit de medici împotriva exceselor gastronomice, dar savura intens totul” – scrie Patrulius. Presat de apropiaţi, în luna următoare, s-a internat într-un spital din Bucureşti, dar nopţile, plictisit de atmosfera salonului, obişnuia să iasă pe stradă şi să se plimbe.
Moarte subită la Viena
La 1 iulie 1943 – luându-şi boala în serios – a plecat să se trateze în capitala Austriei, la cel mai mare spital din Europa, Allgemeines Krankenhaus, celebrul AKH Viena. Procedura internării îi impunea să se cazeze mai întâi la un hotel, astfel încât să fie înregistrat cu o adresă provizorie în Austria. S-a cazat la Bristol, un hotel de cinci stele, situat peste drum de Opera de Stat. Pe 1 august, luându-şi prietenii, clienţii şi familia prin surprindere, a murit din cauza insuficienţei renale în unul dintre paturile uriaşei clinici austriece. „A fost un mare şoc. Nimeni nu se aştepta la asta”, spune astăzi Mihaela Creangă-Mihăescu, fiica arhitectului. Femeia are acum 88 de ani. Atunci, abia împlinise 20.

Ep.8: Mihaela Creangă: căsătorie sub bombardamente
mihaela creanga0mihaela creanga3

(1) Mihaela Creangă, când avea 20 de ani şi tocmai îşi pierduse tatăl / FOTO: Arhiva familiei; (2) Mihaela Creangă, azi, la 88 de ani / FOTO: Karina Knapek

Să ne întoarcem în timp, la studenţia arhitectului Horia Creangă! Mai exact, la momentul în care i-a venit pe lume singurul urmaş, Mihaela.
Deşi s-a născut în inima Franţei, la Versailles, Mihaela Creangă aproape că a avut o copilărie de orfan. Părinţii ei, Horia Creangă şi Lucia Dumbrăveanu, studenţi la secţia de arhitectură a École des Beax-Arts din Paris, au lăsat-o, de la doar câteva luni, în grija unei familii din orăşelul Saint Malo – o localitate gotică, înconjurată de ziduri şi aşezată la gura unui estuar din nord-vestul ţării, pe care aveau obiceiul să o viziteze când mergeau la plajă. Fusese o naştere care îi găsise nepregătiţi şi le fragmentase studiile abia începute, transferându-i, abrupt, de la planşeta de desen la veghea ingrată a unui bebeluş.
Fetiţa s-a amestecat cu copiii gazdei din Saint Malo şi, până la patru ani, nu a vorbit decât franţuzeşte. Arhitecţii au lăsat-o în acest târguleţ breton chiar şi după ce s-au întors în România, deschizându-şi atelierul „Creangă” şi poate că ar mai fi stat aici încă mulţi ani, dacă autoritara Laetitia, sora cea mare a lui Horia, nu i-ar fi cerut fratelui să se întoarcă în Franţa şi să recupereze copilul, pe care, până atunci, ei, părinţii, îl trataseră ca pe un intrus, apărut din proprie iniţiativă să le tulbure liniştea. 
Mama, o mătuşă
La divorţul lui Horia de Lucia, petrecut în anii 1930, într-unul dintre cele două apartamente pe care arhitectul le avea în blocul din Piaţa Lahovary, s-a mutat Laetitia, împreună cu soţul, gazetarul Nicolae Ţimiraş, şi cu băiatul lor, Nicuşor, iar adolescenta Mihaela li s-a alăturat, redevenind mezina unei familii adoptive, prima în care s-a simţit cu adevărat ca acasă. (Trăiau cu toţii sub larga umbrelă financiară a lui Horia Creangă, care, în anii aceia, devenise unul dintre cei mai bine plătiţi arhitecţi români.)

mihaela-copil-monografienicusor timiras italia
(1) Mihaela, fotografie din monografia "Ioan Creangă" (1933), scrisă de unchiul ei, gazetarul Nicolae Ţimiraş; (2) Nicuşor Ţimiraş, al patrulea din dreapta, în timpul serviciului său diplomatic la ambasada României din Italia / FOTO: Arhiva familiei
"Seiful" din şifonier
Când a venit vremea studiilor universitare, Mihaela a mers pe urmele părinţilor naturali, dar mai ales pe urmele familiei adoptive, Ţimiraş: s-a înscris la facultatea de arhitectură din Roma, oraş în care Nicuşor lucra ca diplomat. La Roma se afla, în august 1943, când tatăl ei a murit în spitalul AKH Viena. Şi de aici, luându-şi vărul în ajutor, a venit la Bucureşti şi – principala grijă – a verificat un dulap masiv din dormitorul arhitectului, în ale cărui sertare, temător de fragilitatea băncilor pe timp de război, Horia Creangă îşi păstra toţi banii. Dulapul era pustiu. Cineva - a crezut Mihaela atunci şi crede şi astăzi, la 88 de ani - din cercul prietenilor apropiaţi îl golise. Nici un leu din onorariile unuia dintre cei mai importanţi arhitecţi ai acelei epoci – şeful lucrărilor publice ale Municipiului Bucureşti, arhitectul Uzinelor Malaxa, al Societăţii Asigurarea Românească, al lui Petru Groza şi al lui Octavian Goga – nu a rămas moştenire pentru fiica sa. 
Despărţirea strănepoţilor
După funeraliile lui Horia Creangă, Mihaela nu s-a mai putut întoarce la Roma. În vara lui 1943, cât timp duraseră procedurile de înhumare a arhitectului, pe scena politică a Europei se petrecuse o importantă răsturnare de situaţie. Italia, proaspăt eliberată de fascism, întorsese armele împotriva Germaniei şi devenise, astfel, inamica României. Spre deosebire de verişoara lui, Mihaela, Nicuşor Ţimiraş, având paşaport diplomatic, a putut să facă drumul înapoi, la Roma, iar în acel august 1943, cei doi strănepoţi ai lui Creangă s-au despărţit pe peronul Gării de Nord, nu pentru câteva luni, cum erau ei convinşi, ci pentru 47 de ani, până în 1990, când Nicuşor, profesor universitar pensionar în California, şi-a revăzut pentru singura oară ţara natală.
Întâlnire în beznă
Rămasă în Bucureşti, Mihaela s-a măritat la doar un an după întoarcerea în România. Soţul ei, Constantin Mihăescu, era un militar de carieră. Un sublocotenent de artilerie antiaeriană, care încă îşi îngrijea rana pe care o bombă i-o făcuse la gamba piciorului drept în timpul bătăliei de la Stalingrad. Mihaela îl cunoscuse într-una dintre serile de toamnă ale anului 1943. Veniseră unul spre celălalt pe un bulevard pustiu, pe care nu mai circula nimeni altcineva şi pe care toate felinarele şi luminile caselor fuseseră stinse. El, în uniformă, pe o motocicletă. Ea, pe trotuar, umblând fără destinaţie. Constantin Mihăescu, astăzi în vârstă de 90 de ani, rememorează acele clipe: „M-am apropiat de trotuar şi-am zis: <<Domnişoară, ce căutaţi pe stradă în timpul bombardamentului?>>”. Se aflau în plin raid al aviaţiei Aliaţilor. Proiectilele bateriei antiaeriene române se spărgeau şi cădeau peste tot în oraş.
Un ordin nupţial
Fără să aştepte bâiguielile tinerei, Mihăescu i-a ordonat să se urce pe motocicleta pe care el o conducea şi, cu ea în şa, a ghidonat până sub Parcul Carol, în buncărul comandamentului Apărării Antiaeriene a Bucureştiului – unde fusese detaşat după revenirea de la Stalingrad. A doua zi, el i-a cerut numărul de telefon şi, în timpul liber din săptămânile şi lunile care au urmat, şi-au tot dat întâlnire la cofetării, teatre şi cinematografe, până, în august 1944, când au hotărât să devină soţ şi soţie.
mihaela creanga_brasov
















Soţii Constantin Mihăescu şi Mihaela Creangă-Mihăescu, alături de băiatul cel mic, Costin, fotografie din jurul anului 1950. / FOTO: Arhiva familiei
Ea avea 21 de ani. El, 24 de ani. El a fost singurul care a ridicat pretenţii în momentul căsătoriei: i-a spus – aproape că i-a ordonat – să-i facă doi băieţi şi, cu toate că războiul se încheiase, iar civilii nu mai erau obligaţi să asculte de poruncile militarilor, Mihaela s-a conformat cerinţelor şi, la un an după nuntă, apoi după un alt an, i-a născut pe cei doi fii ai familiei: Dan şi Costin, stră-strănepoţii români ai lui Ion Creangă.
Cum au venit pe lume Dan şi Costin
După ce s-au căsătorit, Mihaela şi Constantin au continuat să meargă la teatru şi la cinematograf, devorând filmele proiectate în sălile din Bucureşti. Cei doi povestesc că, într-o seară din vara lui 1945, când rezemau scaunele din faţa unei pânze pe care erau proiectate personajele lui „Colţ Alb” – o ecranizare a romanului lui Jack London – Mihaela i-a dat o replică soţului care a întrerupt brusc pelicula: „Nasc! S-a rupt apa!”. Ofiţerul şi-a urcat nevasta în primul taxi tras de cai pe care strada i l-a scos în cale şi, fără exces indicaţii, i-a zis birjarului să-l ducă la maternitate. După lehuzie şi după ce micuţul Dan a învăţat să meargă de-a buşilea, tinerii soţi şi-au reluat tabieturile culturale. Într-o seară, din toamna lui 1946, când în sala unui cinematograf rula filmul „Fiul lui Tarzan” – o ecranizare a romanului lui Edgar Rice Burroughs - Mihaela şi-a strâns soţul de mână şi i-a zis: „Nasc! S-a rupt apa!”. Al doilea stră-strănepot român al lui Ion Creangă, Costin, a venit pe lume la aceeaşi maternitate. Personalul spitalului cunoştea deja acest cuplu ingenuu care nu se pierdea cu firea în apropierea momentelor solemne ale vieţii şi îşi vedea, metodic, de programul lui obişnuit.

Ep.9: Urmaşii lui Creangă, în mâinile Securităţii
iesire inchisoare














Constantin Mihăescu şi băieţii săi, Costin (stânga) şi Dan (dreapta), la puţin timp după reunirea familiei, din 1964 / Foto: Arhiva familiei
Sublocotenentul de artilerie pe care bezna Bucureştiului i-l scosese în cale Mihaelei Creangă în toamna lui 1943era un militar de elită. După încheierea războiului, Constantin Mihăescu a fost profesor şi instructor la şcoala de ofiţeri din Braşov, a urmat cursurile Academiei Militare din Bucureşti şi a fost numit şef de stat major şi girant la comanda unei divizii de artilerie antiaeriană din Târgu Jiu. La doar 31 de ani, avea peste zece mii de oameni în subordine. Până să fie împins în închisorile comuniste, în 1959, Constantin Mihăescu şi-a pus semnătura pe opt inovaţii tehnice, ca autor şi coautor, a fost citat de patru ori pe armată şi o dată pe ţară, pentru merite profesionale deosebite, şi a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.
În anii 1950, familia Creangă-Mihăescu trăia la Târgu Jiu, oraş în care se afla garnizoana ofiţerului. Costin, băiatul cel mic - azi, la 65 de ani, locuitor al zonei metropolitane San Francisco - îşi aminteşte timpul idilic petrecut în această localitate: „Verile, ne jucam în parcul oraşului, trecând pe sub Poarta Sărutului şi răsturnând de multe ori scaunele Mesei Tăcerii ca să prindem râme pentru pescuit. Când ne lovea foamea, mâncam mere pădureţe de pe dealurile din împrejurimi ori peşti cruzi, prinşi cu mâna pe sub pietrele Jiului. Traiul fără griji s-a sfârşit brusc în mai 1959, când tata a fost arestat. Atunci, ni s-au luat toate bunurile şi am fost daţi afară din casă”.
Arestarea ofiţerului
Garnizoana din Târgu Jiu la care Mihăescu activa începuse să fie epurată politic în primele luni ale lui 1959. Ofiţeri de la toate armele dispăreau de la serviciu, trecuţi în rezervă sau înghiţiţi de arestul Securităţii. Pe 2 mai, soţul Mihaelei Creangă a fost chemat în Bucureşti, la Comandantul Armatei a 2-a, din care făcea parte divizia pe care o conducea. Brusc, a fost luat în primire de şeful serviciului de contrainformaţii, care, împreună cu un acolit, l-a dus în alt corp de clădire. Într-o cameră fără ferestre, mai mulţi ofiţeri l-au întâmpinat, i-au smuls epoleţii, l-au pus la pământ şi l-au bătut până la epuizare, cu pumnii şi cu picioarele. I-au luat toate obiectele pe care le avea asupra lui şi, folosindu-se de paravanul unei anchete oficiale, l-au torturat până în ianuarie 1960. Îl ţineau treaz răstimpuri nesfârşite, îl bărbiereau cu lama uscată, îi puneau întrebări lipsite de sens, erau când binevoitori şi empatici, când de o iritare apoplectică şi înfricoşătoare. Opt luni nu l-au lăsat să-şi vadă familia, iar după un proces sumar, judecat la Craiova, l-au condamnat la 17 ani de muncă silnică, opt ani de degradare civică şi confiscarea întregii averi, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat la amnistia generală din 1964. 
carte munca_mihaela



















Cartea de muncă a Mihaelei Creangă păstrează mărturia anilor sumbri, petrecuţi ca muncitoare la Complexul pentru Industrializarea Lemnului din Târgu Jiu

Daţi afară din casă
La câtva timp de la arestarea ofiţerului, din mai 1959, urmaşii lui Ion Creangă au fost obligaţi să evacueze casa cu trei camere pe care o primiseră de la primăria Târgu Jiu şi pe care, până atunci, o renovaseră pe cheltuiala proprie. Bunurile le-au fost mutate de căruţa care transporta gunoiul garnizoanei. Mobile, cărţi – moştenite din biblioteca lui Ion Creangă şi a lui Horia Creangă - haine, covoare şi veselă au fost făcute căpiţă pe fundul furgonului şi duse la o casă demolabilă, igrasioasă, alcătuită din dependinţe şi o singură cameră. Ce nu a încăput între pereţii noii locuinţe a rămas afară, putrezind în ploaie sau dispărând în sacii hoţilor.
Mihaela, la descărcat vagoane
Până la arestarea lui Constantin Mihăescu, Mihaela Creangă nu lucrase niciodată. Ofiţerul o înstrăinase complet de grija banilor şi-i încredinţase, în totalitate, grija educării băieţilor, Dan şi Costin. Când el a dispărut, ea a devenit muritoare de foame. Femeia s-a angajat în singurul loc unde a mai fost primită: muncitoare necalificată la o fabrică de cherestea de lângă Târgu Jiu. Noaptea, când soseau transporturi de buşteni pe calea ferată, era chemată, în prelungirea celor opt ore de program, la descărcarea trunchiurilor de copaci. O constituţie fizică fragilă, mignonă, se lupta să coboare butuci de pe platforma marfarelor. Cinci ani a lucrat aici strănepoata lui Ion Creangă, pe o leafă de mizerie, 600 de lei. Cea mai mică leafă din întreaga întreprindere.
Adolescenţa lui Costin: de la premiul întâi, la o şcoală profesională
În 1959, nemaiavând cine să-i întreţină, cei doi băieţi ai familiei, Dan (14 ani) şi Costin (13 ani), au părăsit oraşulTârgu Jiu şi s-au refugiat la bunica lor din Craiova, mama tatălui. Cel mare a apucat să intre la liceu până ca dosarul negru al părintelui să se răsfrângă asupra familiei şi şi-a luat bacalaureatul în Craiova. Ca să se întreţină, toţi anii aceia, a muncit la un atelier fotografic.
costin copil  costin carnet_muncitor
(1) Costin, mezinul familiei Mihăescu, pe vremea copilăriei petrecute la Târgu Jiu; (2) Certificatul de muncitor calificat pe care Costin l-a primit la încheierea şcolii profesionale de la Ploieşti / Foto: Arhiva familiei
Cel mic a absolvit ciclul gimnazial la Craiova
, dar, din cauza condamnării politice a tatălui, nu a mai avut voie să urmeze liceul mai departe. A fost primit să dea admitere pentru treapta întâi, lăsat să rezolve subiectele examenului, dar, fără legătură cu rezultatul propriu-zis al tezelor, a fost declarat respins. Avusese coroniţă din clasa întâia până în clasa a şasea, luase premiul trei în clasa a şaptea – avea să fie, peste mulţi ani, şef de promoţie la facultate – dar, la 13 ani, a fost exclus din rândul generaţiei sale. Prigonit, băiatul s-a orientat către una dintre ultimele soluţii pe care le-avea pentru a-şi continua învăţătura: a mers la o şcoală profesională de ucenici mecanici din Ploieşti, de lângă Rafinăria Teleajen. Timp de trei ani, a locuit într-un dormitor cu treizeci de paturi. Se hrănea prost, degera de frig şi, după o zi de muncă în atelierele şcolii, doar albul ochilor şi-al dinţilor mai se vedeau din el. Câţiva ani mai târziu, împreună cu toată familia, avea să se întoarcă în Bucureşti şi să urmeze studiile universitare în Capitală.

Ep.10: Viaţa ultimului Creangă din România, la 88 de ani

mihaela creanga generalul mihaescu

(1)Mihaela Creangă-Mihăescu, fiica lui Horia Creangă şi strănepoata lui Ion Creangă; (2) Generalul (r) Constantin Mihăescu va da în judecată statul român şi va cere despăgubiri pentru timpul pentrecut în închisoare / FOTO: Karina Knapek
După eliberarea din închisoarea politică, în 1964, ofiţerului Constantin Mihăescu i s-a permis să se angajeze doar la serviciul de vidanjă al Întreprinderii de Apă şi Canal Bucureşti (ICAB). Doi ani mai târziu, s-a putut transfera la biroul de investiţii al aceleiaşi întreprinderi. Familia, răspândită la Târgu Jiu şi la Craiova în timpul arestării bărbatului, s-a reunit cu greu sub acelaşi acoperiş şi a trăit, pentru multă vreme, într-o singură cameră, în apartamentul unei rude din sectorul şase al Capitalei.

Ca să îi întreţină pe toţi, Mihăescu lucra opt ore la ICAB şi, la încheierea programului, oferea meditaţii, la diverse materii, elevilor din ciclul primar pe care profesorii de meserie nu aveau timp să-i pregătească. A reuşit să se reîncadreze în Armată într-un moment de relaxare ideologică, în 1969. L-au rechemat la infanterie şi tancuri, deşi, anterior arestării, făcuse carieră la artileria antiaeriană. S-a retras în 1977, cu gradul de colonel, şi s-a mai întors în rândurile Armatei 13 ani mai târziu, la Revoluţie – după căderea Ceauşeştilor – la Comandamentul Apărării Civile a Capitalei. A fost avansat la gradul de general cu o stea în 1994 şi a primit încă o stea în 2006.
Singurătate
Astăzi, Constantin Mihăescu şi Mihaela Creangă-Mihăescu trăiesc complet singuri. El are 90 de ani. Ea, 88. Toate rudele din România le-au murit, iar nepoţii şi strănepoţii îşi duc viaţa la celălalt capăt al lumii, în San Francisco. O lună pe an, de regulă toamna, unicul fiu care le mai trăieşte, Costin (65 ani), abandonează California şi vine să locuiască alături de ei. Restul timpului li se scurge într-o izolare aproape ermetică.
Memorie prodigioasă
În ciuda vârstei, generalul (r) Mihăescu nu îşi menajează deloc puterile. Corespondează asiduu cu autorităţile române, vânând orice leu pe care, de-a lungul timpului, statul i l-a scos din buzunare: arestându-l, confiscându-i bunurile, hărţuindu-i familia, neplătindu-i brevetele de inventator şi tăindu-i pensia la jumătate.
Nu se mai poate deplasa. O artroză i-a înţepenit membrele şi i-a pătruns atât de adânc în oase încât i-a trezit la viaţă rana căpătată în 1942, la Stalingrad. N-a mai ieşit din casă de patru ani, dar mintea îi aleargă ca în tinereţe, gonind între amintirile copilăriei, bătălia epică în care era să-şi piardă un picior, lumea învinsă a penitenciarelor şi cea prăbuşită a vidanjorilor, pe care le-a cunoscut atât de bine, ultimele legi votate în parlamentul României şi, înapoi, scormonind în hăul istoriei, efigia marilor comandanţi de armate, ale căror vieţi le-a citit şi recitit la Academia Militară până le-a învăţat pe de rost. Generalul e o uzină de informaţii în faţa căreia toţi apropiaţii capitulează. Fermecat de această vervă, nepotul cel mic, Gunter Mihăescu (34 ani) – avocat în San Francisco – a propus ca toate poveştile bunicului să fie înregistrate pe reportofon şi transcrise într-o carte. S-au făcut multe înregistrări dar redactarea lor pe hârtie mai are de aşteptat.
Poşta americană
Mihaela Creangă-Mihăescu trăieşte în contrast cu preaplinul de energie al soţului. Vârstnica, cel mai longeviv urmaş al lui Ion Creangă, e atât de discretă încât aproape că se evaporează din faţa vizitatorilor: pleacă imediat la treburile casei, pentru care i-a mai rămas atât de puţină putere încât e nevoită să facă lungi pauze între un efort şi altul. Zilnic, se duce singură la piaţă şi – conformându-se indicaţiilor date de medici – cară în sacoşe cumpărături care nu depăşesc niciodată două kilograme. De la parterul bloculuiîn care locuieşte până la apartamentul în care, anxios, o aşteaptă generalul, femeia trebuie să urce 54 de trepte, o escaladă care şi martorilor le dă palpitaţii, care o epuizează şi care, paradoxal, o păstrează în formă.

muir woods
Malia-Isabella şi Sophie Kailani, în rezervaţia naturală Muir Woods din California / FOTO: Arhiva familiei
Periodic, soţilor Mihăescu poştaşul le aduce scrisori din California. În plicuri, invariabil, găsesc poze cu cele două strănepoate cu nume hawaiiene, Malia-Isabella (6 ani) şi Sophie-Kailani (5 ani) – fiicele lui Edgar (40 de ani), băiatul cel mare al lui Costin.
Aparatele foto ale familiei adună continuu imagini cu cele două fetiţe, într-o colecţie începută pe 30 noiembrie 2004, printr-un cadru în care Malia-Isabella toarce, la vârsta de-o zi, pe salteluţa unei maternităţi din San Francisco.

Bursele generalului
În prezent, generalul Mihăescu se pregăteşte pentru ultima ofensivă din viaţa lui. Va deschide proces împotriva statului român, cerând daunele morale pentru că a fost privat de libertate timp de cinci ani. De altfel, nedreptatea sentinţei din 1959 a fost consfinţită încă din 1969, când Tribunalul Militar Bucureşti a anulat verdictul dat cu zece ani mai devreme de Tribunalul Militar Craiova şi a concluzionat că fapta pentru care Mihăescu fusese condamnat „nu a existat”.
Dacă judecătorii îl vor despăgubi pentru anii cu care statul comunist i-a scurtat viaţa, o parte din bani – a hotărât deja - se vor aşeza în două plicuri: unul pentru Malia-Isabella şi altul pentru Sophie-Kailani. Fetele nu vor avea acces liber la ei! În după-amiezile sale de contemplaţie, acompaniate doar de firava lui soţie şi de umbrele mişcătoare ale soarelui, Constantin Mihăescu a meditat la o soluţie pentru a opri înstrăinarea urmaşilor săi de România: ca să pună mâna pe de dolarii străbunicului, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani vor trebui să facă dovada că ştiu româneşte. Generalul a trăit vremuri grele şi vremuri grele se anunţă în viitor: e convins că strategia lui pedagogică va da roade, iar stră-stră-stră-strănepoatele cu prenume hawaiiene ale lui Ion Creangă vor învăţa, măcar din interes, limba română.

Ep.11: Al doilea Creangă care a traversat Atlanticul
Înapoi, în timp, la anii în care cei doi  stră-strănepoţi români ai lui Ion Creangă, Dan şi Costin, şi-au văzut tatăl condamnat şi împins în închisoare!
costin creanga   costin vista
(1) Costin Mihăescu, fotografiat, în glumă, în faţa tabloului stră-străbunicului său, Ion Creangă, cu un an înainte de a emigra în SUA, în 1979; (2) Costin, soţia lui, Edda, şi cei doi băieţi, Edgar şi Gunter - 1983, Vista Point, San Francisco / FOTO: Arhiva familiei
Deşi avuseseră o adolescenţă chinuită, limitată la mijlocele materiale pe care şi le putuseră procura singuri, muncind în ateliere de depanări auto ori în studiouri fotografice, copiii soţilor Mihăescu, singurii stră-strănepoţi români ai lui Ion Creangă, Dan (n.1945) şi Costin (n.1946), au reuşit să intre la facultate din prima încercare. Ambii au urmat cursurile Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti, iar cel mai mic, Costin, căruia regimul politic îi interzisese să frecventeze liceul la zi, a încheiat studiile universitare ca şef de promoţie.
Când a dat admitere la facultate, Costin avea serviciu. S-a învoit, a mers la examen şi, după ce-a pus punct tezei, s-a întors la lucru, văzându-şi de programul obişnuit. La afişarea rezultatelor, era al doilea pe listă. Se căutase peste tot în tabel: mai întâi la mijloc, apoi jos, în subsolul respinşilor, şi, într-un final, se găsise în vârf, unde doar o singură persoană îl mai depăşea.
Nuntă şi botez, în timpul studenţiei
Tânărul s-a căsătorit în penultimul an de facultate, cu o colegă de origine germano-austriacă, Edda Kargel, care, ca şi el, era foarte bună la învăţătură, terminând a patra din serie. Primul lor copil a venit pe lume când încă erau studenţi, în 1971, şi a fost botezat Edgar Daniel.
La absolvirea facultăţii, fiind şef de promoţie şi având voie să opteze primul pentru repartiţie, Costin a ales să lucreze la Institutul Naţional de Cercetare în Construcţii (INCERC). Până la emigrarea din ţară, în 1980, acest stră-strănepot al lui Ion Creangă a brevetat trei invenţii legate de izolarea termică a clădirilor, şi-a pus numele pe două dicţionare tehnice, româno-engleze, şi a primit o bursă în Anglia, la Bristol, care i-a fost, însă, anulată de ministrul industriilor.
Accident la coloana vertebrală
Cum s-a hotărât Costin să plece în SUA? În 1980, mezinul Mihaelei Mihăescu-Creangă avea un Trabant, etalat în numeroase excursii prin ţară, era tatăl a doi copii – al doilea, botezat Gunter Andrei, se născuse în 1977 – şi suferea de probleme grave de sănătate. În anul doi de facultate, în sala de sport, se accidentase la coloană: executase nişte exerciţii de gimnastică fără încălzire şi, ratând aterizarea la un salt peste cap, făcuse „o mini-fractură de compresie”. A fost o leziune cu o manifestare latentă, pe care a început să o simtă mult timp mai târziu şi care, la sfârşitul anilor ’70, devenise insuportabilă. Toţi medicii şi toate tratamentele la care apelase se dovediseră fără rezultat. Costin Mihăescu: „Trăiam cu dureri continue de coloană şi începusem să mă aplec de spate şi să-mi pierd mobilitatea. Atunci, s-a întâmplat să aflu despre un medic chirurg din San Francisco, oraş în care se stabilise vărul mamei mele, Nicuşor Ţimiraş. Medicul acesta ar fi făcut minuni în repararea coloanei, aşa că m-am hotărât să încerc şi opinia lui, pentru că în ţară le încercasem pe toate: de la Institutul de Reumatologie din Bucureşti, până la băile termale de la Felix, Mangalia şi Techirghiol ori leacuri şi descântece băbeşti”.
Emigrarea în SUA
Costin a cerut aprobare pentru o călătorie turistică în SUA, iar eliberarea paşaportului a fost avizată un an mai târziu, în august 1980. Azi, e înclinat să creadă că funcţionarul care s-a ocupat de aprobarea acelei cereri a pierdut din vedere faptul că era fiul unui fost deţinut politic. De asemenea, Securitatea a părut să ignore întotdeauna faptul că vărul mamei sale, Nicuşor Ţimiraş, trăia în Occident din 1947. (De altfel, ca să-şi protejeze verişoara, Nicuşor nu purtase niciodată corespondenţă cu familia Mihăescu.)
Costin a ajuns în SUA în septembrie 1980. Soţia şi copiii l-au urmat abia trei ani mai târziu. Fiind pe jumătate etnici germani, au plecat în America via Republica Federativă Germană, Munchen, oraş unde Edda avea rude.
Primele griji, în America
A reuşit stră-strănepotul lui Creangă să se vindece de durerile de coloană în San Francisco? Parţial, da, însă mult mai târziu, în 1993, printr-o operaţie exorbitantă şi extrem de grea, realizată la clinica Universităţii Stanford: o dublă intervenţie chirurgicală care aproape că i-a remodelat fizicul, făcându-i din osul unei coaste o pană de susţinere pentru coloana vertebrală şi introducându-i, de-a lungul toracelui, două tije metalice care i-au ancorat spatele în poziţie dreaptă.
costin mihaescu  edgar si gunti
(1) Costin Mihăescu, stră-strănepotul lui Ion Creangă, în biroul său de la firma americană Bechtel; (2) Cei doi băieţi ai lui Costin, Gunter şi Edgar, după ce au ajuns în San Francisco / FOTO: Arhiva familiei
Principala grijă a bărbatului, în primii ani pe care i-a petrecut în America, a fost însă supravieţuirea. Principalul obiectiv: stabilirea definitivă în noua ţară. Tobă de carte - la INCERC avusese acces la toată literatura tehnică a momentului – a fost angajat de compania Bechtel la doar trei săptămâni după ce a aterizat în San Francisco. L-au încadrat ca inginer mecanic, specializat în sisteme de aer condiţionat. De aici a ieşit la pensie 16 ani mai târziu, în 1996, când medicii californieni, reexaminându-i problemele ortopedice, l-au declarat handicapat, „disabled”!
Nevasta lui, Edda, a lucrat tot ca inginer de instalaţii în America, iar astăzi, încă activă, este angajata unei mari corporaţii farmaceutice ale cărei operaţiuni sunt coordonate din Germania. Familia lui Costin şi a Eddei a trăit cea mai mare parte a timpului în Castro Valley, o localitate cu un aer provincial, legată de San Francisco doar prin cursele unor autobuze care au nevoie de 45 de minute ca să sosească în centrul oraşului.

Ep.12: Stră-strănepotul lui Creangă (SUA): „Să ne întoarcem în România?! De câte ori poţi transplanta un pom?”

costin0
Costin Mihăescu (65 de ani), singurul stră-strănepot al lui Creangă care duce mai departe descendenţa povestitorului / FOTO: Karina Knapek 
Când s-a aşezat pe masa de operaţie a clinicii universitare Stanford, semnând declaraţia prin care îşi asuma toate riscurile intervenţiei chirurgicale care urma să-i reinventeze toracele, Costin Mihăescu apucase să-şi vadă unul dintre copii, Edgar, ajuns la o vârstă adultă, 22 de ani, iar pe cel mic, Gunter, trecut de pragul pubertăţii, la 16 ani. Amânase această operaţie mult timp, tocmai pentru ca băieţii să atingă o relativă maturitate. Operaţia putea avea urmări fatale. Costurile ei – contravaloarea unei garsoniere în San Francisco – au fost acoperite prin sistemul asigurărilor medicale.
SUA, ţara unde Costin Mihăescu ajunsese pentru un consult la coloana vertebrală, îi oferise, în sfârşit, ocazia unei însănătoşiri parţiale. Din 1993, anul operaţiei, starea de sănătate i s-a ameliorat. „Poate funcţiona”, cum îi place să spună, chiar dacă, trei ani mai târziu, doctorii americani i-au impus să iasă la pensie.
Bucătar amator
După pensionare, Costina devenit bucătarul familiei. Astăzi, la 15 ani de când a înlocuit echipamentul de inginer cu şorţuleţul de gătit, crede că s-ar descurca fără emoţii în culisele celui mai pretenţios restaurant din lume. Ştie să prepare trufe, cremşnit, baclavale, linzer, joffre, savarine, tiramisu şi mascote, pâine şi sărăţele, tarte cu fructe, torturi doboş şi torturi de frişcă etc. – un festin fără limită, în cascadă, pe care soţia lui, Edda, atentă la imperativele siluetei, aproape că i-a interzis să-l mai etaleze sub acoperişul casei lor din California. Pregăteşte, cu pedanterie, şi vinuri – chardonnay, cabernet, alicante – etichetate personalizat, „Costin and Edda”, şi, odată, la o expoziţie gastronomică, în competiţie cu etnicii a tot felul de state africane, a deschis un stand românesc la care a trecut în revistă toată producţia micului său atelier culinar.
Un Pavarotti ascuns de el însuşi
Pensia l-a ajutat pe Costin să-şi descopere şi talentul muzical. De ceva vreme încoace, o voce limpede şi foarte curajoasă se ridică din pieptul atelat cu tije metalice. O voce atât de melodioasă şi de puternică încât e solicitată la liturghiile bisericii ortodoxe din comunitate, implorată să se manifeste la petrecerile familiei şi s-a făcut auzită în burta uriaşului vas Queen Mary – un transatlantic ancorat în portul Long Beach din Los Angeles. Aici, pe acest vapor, anul trecut, a avut loc nunta mezinului, Gunter, iar Costin a cântat în faţa a 240 de invitaţi, susţinut, spre final, de socrul mic, „O sole mio!”. „A fost un moment memorabil”, descrie el clipele în care ropote de aplauze i-au acoperit recitalul.
costin edda_gastro  costin vin_trufe
(1) Costin şi Edda, reprezentând România, la o expoziţie gastronomică organizată în California; (2) Prăjituri şi vin, inscripţionat "Edda şi Costin", preparate în bucătăria celor doi / FOTO: Arhiva familiei
„Eram prea ocupat să mă gândesc cum mă adaptez”
Costin Mihăescu a răspuns la câteva întrebări legate de emigrarea sa din 1980, felul în care s-a adaptat în California, posibila reîntoarcere în ţară şi modul în care s-a raportat, de-a lungul timpului, la faptul că este stră-strănepotul lui Ion Creangă.
Reporter: Dincolo de persecuţiile politice la care a fost supusă, familia dumneavoastră a trecut prin numeroase drame personale: unchii şi mătuşile mamei dvs. au murit de tineri, bunicul dvs., arhitectul Horia Creangă - la fel, străbunicul dvs., Constantin Creangă şi-a văzut familia destrămată după ce statul i-a monopolizat afacerea cu hârtie de ţigară etc. În dorinţa dumneavoastră de a emigra, de „a schimba ţara”, a contat şi gândul de a părăsi România ca „loc care vă poartă ghinion"?
Costin Mihăescu: Niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa un gând, că România a fost un loc ce mi-a purtat ghinion, şi acest lucru ar fi fost motiv să „schimb ţara”. Nici măcar oraşul Târgu Jiu, locul unde am copilărit, de la 6 la 13 ani, şi de unde tata a fost arestat pentru învinuiri politice neadevărate, distrugându-ni-se, în acest fel, familia, nu îmi stârneşte vreun sentiment negativ.
Cât de grea a fost adaptarea în SUA?
Nu aş putea spune că mi-a fost greu. Eram deja călit de încercări mai dure în viaţă. Soarta m-a ajutat să mă adaptez uşor în America. Ştiam engleza tehnică şi înţelegeam destul de mult din conversaţiile obişnuite, dar mă exprimam mai lent. Am sosit în SUA la sfârşitul lui septembrie 1980. Am găsit de lucru ca inginer mecanic - sisteme de aer condiţionat – după numai trei săptămâni de la aterizare, la compania Bechtel din San Francisco. Timp de nouă luni am locuit la vărul mamei mele, Nicuşor Ţimiraş, după care m-am mutat într-o garsonieră, în Oakland (n.r. – oraş din zona metropolitană San Francisco). Lucram câte 12 ore pe zi, iar seara mergeam la şcoala de engleză pentru străini. A trebuit să dau două examene profesionale de inginerie ca să îmi câştig licenţa de inginer mecanic în California. Eram prea ocupat ca să am timp să mă gândesc la cum mă adaptez.  
După Revoluţie, v-aţi fi putut întoarce definitiv în România. Aţi luat în considerare această variantă?
De cate ori poţi tăia rădăcinile unui pom să îl transplantezi? Deja i-am traumatizat o dată pe copii cu şocul unei alteculturi, unei alte limbi, unor alte prietenii şi a unui alt stil de viaţă, odată cu venirea în SUA. Să îi expun din nou la o transplantare nu ar fi fost o soluţie înţeleaptă sau logică. Sentimentală, da. De aceea, în 1990, am luat copiii şi împreună cu soţia am venit în vizită în România. M-am bucurat tare mult să-mi văd părinţii după zece ani de despărţire.
Ce sentimente vă dă faptul că trăiţi atât de departe de părinţii dumneavoastră, care sunt atât de în vârstă?
Trăiesc cu vinovăţie în suflet, care creşte cu trecerea timpului, fiindcă părinţii au din ce în ce mai puţină putere şi ar avea nevoie de mai mult ajutor, nu numai fizic, dar şi psihologic. Tineretul aduce atâta bucurie la întrunirile familiale, de sărbători, la aniversări şi onomastice, bucurie pe care părinţii mei nu o mai pot trăi. Suntem pe partea cealaltă a planetei. E un gând dureros, iar bucuria scurtelor noastre vizite se încheie tot cu durerile sufleteşti ale despărţirii. Pe de altă parte, emigrând, am oferit copiilor noştri un mediu social cu libertate de gândire şi exprimare, lucruri pedepsite grav atunci, în România. Eu am fost stigmatizat ca fiu de duşman al poporului şi nu am fost acceptat la liceu. Acest stigmat se răsfrângea şi asupra copiilor mei. Acesta a fost un motiv serios să caut un alt loc în care să trăiesc, pe planeta noastră. Un loc unde regulile sociale erau mai omeneşti, astfel încât copiii mei să nu sufere cum am suferit eu şi bunicii lor, asemenea altor mii de români persecutaţi de guvernul totalitar.
A avea înaintaşi iluştri poate însemna, uneori, o povară. Poate însemna să fii pus să vorbeşti des despre ei, în numele lor, să fii întrebat ce faci pentru memoria lor, să ţi se reproşeze că nu te-ai ridicat la nivelul lor, că nu cunoşti tot ce se poate şti despre ei şi să fii indexat, pentru totdeauna, ca „urmaşul lui…”. Ce fel de iritări v-a produs, de-a lungul timpului, calitatea de stră-strănepot al lui Creangă?
Mă cred destul de raţional pentru a spune că a avea înaintaşi iluştri e o povară. Ca să ştii totul despre înaintaşi e ca şi cum ai trăi viaţa lor, neglijând-o pe-a ta. Calitatea de stră-strănepot al lui Creangă nu mi-a produs nicio iritare, niciodată. Am spus rareori că sunt stră-strănepotul lui Ion Creangă. Numai câţiva prieteni au ştiut. 
Colegii dumneavoastră de şcoală sau profesorii au ştiut că vă trageţi din Ion Creangă?
Nu am ţinut secret acest lucru, dar în copilărie nu puteam aprecia valoarea lui Ion Creangă. Ce ştie un copil?! După clasa a şaptea (n.r. – ciclul gimnazial se încheia în clasa a şaptea), am trăit trei ani departe de orice membru al familiei, după condamnarea politică a tatei, la internatul şcolii de ucenici de la rafinăria Teleajen din Ploieşti. Ocupat cu munca fizică şi cu şcoala, ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt eu însumi. În anii aceia am cunoscut foarte bine foamea şi frigul. Erau însoţitorii mei permanenţi. La liceul seral, pe care l-am urmat la Craiova, nu m-am lăudat cu originile mele „Creangă”. Mai departe, la facultate, doar câţiva colegi au ştiut de originea mea „Creangă”. Am absolvit Facultatea de Instalaţii ca şef de promoţie fără ca profesorii să ştie că sunt stră-strănepotul lui Ion Creangă. 
Când aţi renunţat să mai vorbiţi româneşte în familie?
 
După mai mulţi ani. Probabil, după vreo cinci, pentru că băieţii noştri, Edgar şi Gunter, nu mai stăpâneau limba română pentru o comunicare complexă şi efectivă. Când au ajuns în SUA (n.r. – în 1983), copiii vorbeau între ei în germană şi în română. După numai două luni, mergând la şcoală, au vorbit numai în engleză între ei. Dar şi cu noi, părinţii lor, deoarece nu doreau să fie diferiţi faţă de noii lor colegi. Acasă, soţia a vorbit cu copiii numai în germană, eu am vorbit cu ei numai în româneşte, iar ei răspundeau întotdeauna în englezeşte. 

Ep.13: Stră-strănepotul lui Creangă, purtat de visul unei baleniere din Florida
dan mihaescudan argentina
(1) Dan Mihăescu, cel mai mare dintre stră-strănepoţii lui Creangă. (2) Dan, alături de soţia sa, Argentina Codreş, şi nepotul lor, Edgar / Foto: Arhiva familiei
Ce s-a întâmplat cu fratele lui Costin, Dan Mihăescu, cel care a dat primele semne că se naşte în timp ce părinţii săi erau în sala de cinematograf şi urmăreau filmul „Colţ Alb”? L-a urmat pe Costin în America, în 1987, şi aici a murit 16 ani mai târziu, în 2003. 
De la absolvirea Facultăţii de Instalaţii, Dan a muncit pe mai multe şantiere din ţară, inclusiv la Întreprinderea de Apă şi Canal Bucureşti, unde tatăl lui, angajat al biroului de investiţii, îl ajutase să se transfere. 
Ajuns în SUA în 1987, meseria de inginer de instalaţii i-a fost un adevărat livret al supravieţuirii. Costin povesteşte că fratele lui şi-a făcut repede un nume în rândul celor care se ocupau cu reamenajările de locuinţe: le schimba instalaţiile electrice, pe cele sanitare, le rezugrăvea, le înlocuia parchetul şi le dădea în primire ca noi - doar yala uşilor de la intrare mai rămânea aceeaşi. Trăia fără să simtă presiunea zilei de mâine şi reuşea să pună bani deoparte. 
Dan a locuit mai întâi în San Francisco, apoi, angajându-se ca inginer la compania de căi ferate Union Pacific, s-a mutat în Omaha (Nebraska), capitala feroviară a Americii de Nord. După un timp, a vândut casa din Omaha şi s-a stabilit lângă Miami, în Palm Bay, cumpărându-şi o vilă cu piscină interioară şi câteva sute de metri pătraţi de pădure. Aici a murit, fără ca familia – de care se înstrăinase încheind o căsătorie neconvenţională – să ştie prea multe despre cauzele morţii sale.
Un petrecăreţ de cursă lungă
Ce îl adusese pe Dan Mihăescu în Florida? Pur şi simplu, dragostea pentru locurile exotice. Când părinţii l-au întrebat de ce s-a mutat în Palm Bay, le-a răspuns că dintotdeauna visase să se legene pe mare, într-una dintre miile de baleniere priponite de ţărmurile Floridei. 
casa palm bay dan
În centrul imaginii, casa din Palm Bay, Florida, în care a locuit Dan Mihăescu / FOTO: Google Earth
Primul născut dintre stră-strănepoţii lui Ion Creangă fusese un aliaj original de inteligenţă practică şi bonomie extravagantă – povesteşte, astăzi, tatăl lui, generalul (r) Constantin Mihăescu. Încă de când trăia în Bucureşti, Dan muncea mult şi petrecea pe măsură. Parcă uimit şi astăzi de perspicacitatea băiatului, generalul spune că, în anii de penurie ai comunismului, apartamentul lui Dan era un mic paradis al ospeţelor. Când organiza chermeze, punea pe platouri feluri de mâncare care doar în filme şi în literatură mai existau.
Dan nu îşi cenzura niciodată capriciile vestimentare şi niciun preţ nu era pentru el prea mare când îşi propunea să epateze înaintea prietenilor. Nu l-au interesat niciodată convenţiile sociale, iar când i s-au aprins de-adevăratelea călcâiele după o femeie, a luat-o de nevastă, chiar dacă era cu opt ani mai în vârstă decât el. Pe soţie a chemat-o Argentina Codreş. Au trăit împreună până la sfârşit, fără să li se nască vreun copil. 

Ep.14: Edgar, stră-stră-strănepotul lui Creangă: "Nu m-am adaptat niciodată în America!”

img 1684as

edgar maliaedgar malia_kailani

Edgar, împreună cu fetiţele lui, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani / FOTO: Arhiva familiei

Înapoi, în timp! În 1983, când singurii stră-stră-strănepoţi ai lui Creangă, Edgar şi Gunter, au venit în SUA.

În 1983, când mama sa, Edda, l-a adus în America, trecând prin Republica Federativă Germană, Edgar, fiul cel mare al lui Costin Mihăescu, avea 12 ani. Băiatului i-a fost aproape imposibil să se obişnuiască în noua lume, să uite de prietenii, obiceiurile şi siguranţa de-acasă şi să se zbată pentru câştigarea altora noi. Tatăl lui spune că elevii pe care i-a întâlnit la şcoala din Castro Valley îl ironizau pentru cum se îmbrăca, se purta şi vorbea, iar el – un temperament introvertit - era foarte puţin înzestrat să ţină piept răutăţilor din mediul în care tocmai intrase.
În ciuda greutăţii cu care a prins rădăcini în California, Edgar a avut o tinereţe efervescentă, iar astăzi, la vârsta de 40 de ani, povesteşte - pe jumătate cu blazare, pe jumătate cu jovialitate - despre înclinaţia lui nativă de a face trăsnăi (trad. din eng. - "knack for mischief”) şi despre succesul necondiţionat pe care, după majorat, a început să îl aibă la sexul opus. 
Un mic terorist
În spatele unei fizionomii de Adonis, adolescentul Edgar a ascuns o imaginaţie de anarhist: făcea experimente chimice şi inventa explozibili pe care-i detona în lacuri, în piscine ori lângă trunchiurile copacilor. Pornea incendii care altora le dădeau palpitaţii. Muta semne de circulaţie de pe şosele, şi, odată, a instalat pe drumurile Californiei o mică fântână arteziană pe care o dislocase din curtea unui particular…
edgar gunter_castro









Edgar şi Gunter, în curtea casei lor din Castro Valley / FOTO: Arhiva familiei

La facultate – a urmat ingineria electrică la Santa Barbara între 1990 şi 1995 – complet liber şi fermecat de compania colegelor, Edgar şi-a rafinat gusturile pentru aventură, trecând de la jocurile de gherilă urbană în care devenise expert la asedierea domnişoarelor cu care împărţea campusul universitar. Fetele rezistau cu greu surâsului său, iar el, un seducător care tocmai îşi explora talentul de a le înmuia inimile, se întâlnea cu câte trei-patru deodată. Cel puţin, aşa se laudă astăzi. Spune că era atât de curios să le cunoască şi să le facă pe plac încât, la un moment dat, s-a pomenit mutând bradul de Crăciun al internatului într-o cabină de duş din baia fetelor, loc pe care, altminteri, îl frecventase cu multe alte ocazii. 
Trei urmaşi
După absolvire, Edgar a lucrat pentru mici companii din Silicon Valley, care îşi propuneau să fie listate la bursă. Banii câştigaţi i-a investit în maşini şi în motociclete de mare viteză. Îi plăceau cluburile, muzica, atmosfera frenetică din inima oraşului San Francisco şi, fireşte, continua să adore sexul opus. Din una dintre iubirile prin care Edgar a trecut după terminarea facultăţii, în 1996, s-a născut un băiat – Andrew – primul dintre stră-stră-stră-strănepoţii lui Ion Creangă. 
Dintr-o iubire mult mai consistentă – încununată cu o nuntă, două botezuri şi, la final, un divorţ– s-au născut doi copii, Malia-Isabella (n. 2004) şi Sophie-Kailani (n. 2006), fetiţele cu prenume hawaiiene în jurul cărora, în ciuda despărţirii recente a părinţilor, întreaga familie -  străbunici, bunici, unchi, mamă şi tată - continuă să graviteze.
„S-a săturat de mine”
Alături de Holly, mama celor două fetiţe, stră-stră-strănepotul lui Creangă a trăit zece ani. Despărţirea a avut loc anul trecut. Edgar explică motivul: "S-a săturat de nevoia mea continuă de aventuri şi de senzaţii tari”. Holly este psiholog de profesie. Munceşte la o clinică din San Francisco, specializată în tratamentul adolescenţilor. Edgar, după studiile inginereşti, a absolvit un master în economie la "Thunderbird School of Management” (2005-2007), din Phoenix, Arizona, cea mai importantă şcoală de afaceri din Statele Unite şi a ajuns să lucreze, în anii din urmă, chiar şi în Germania, la BMW. În ciuda firii sale pline de contradicţii, Edgar a avut mereu note mari, spune tatăl lui, Costin. A fost întotdeauna printre cei mai buni şapte la sută studenţi ai facultăţilor pe care le-a urmat, dar, ca un făcut, oricât de mult ar fi învăţat, tot îi mai rămânea energie pentru „trăsnăile” cu care, în cele din urmă, a speriat-o chiar şi pe Holly.
edgar disney








Holly şi Edgar, când încă mai formau un cuplu, alături de fetiţele lor, în "Disneyland"-ul din Los Angeles / FOTO: Arhiva familiei

Edgar a răspuns la câteva întrebări legate de primele sale zile în America, cele două fetiţe,fosta lui soţie şi felul în care crede că ar fi arătat viaţa lui dacă ar fi rămas în România.
Reporter: Tatăl dumneavoastră povesteşte că v-aţi acomodat mai greu în SUA. Ce vă amintiţi din primele zilele trăite în California? 
Edgar Mihăescu: Oamenii păreau destul de neprietenoşi şi intoleranţi cu străinii în oraşul în care noi ne stabiliserăm (n.r. – Castro Valley). Era foarte greu să te mişti încolo şi încoace, din cauză că distanţele erau mari şi nu exista un serviciu de transport public asemănător celui cu care eu eram obişnuit în Bucureşti. Autobuzul şcolar era foarte stresant. Copiii erau nepoliticoşi, gălăgioşi şi impertinenţi. Din cauza asta, m-am hotărât să merg cu bicicleta la şcoală, drum care îmi lua câte o jumătate de oră la dus şi la întors.
● Cât de greu a fost să vă adaptaţi? 
● Adevărul e că nu m-am adaptat! Cea mai grea a fost neadaptarea însăşi, sentimentul izolării pe care l-am avut majoritatea timpului.
● Cum aţi cunoscut-o pe mama fetiţelor dumneavoastră, Holly?
● Am cunoscut-o pe internet, cu aproape zece ani în urmă. Mă cam plictiseam într-o zi şi, pe un site, am postat un anunţ despre mine însumi. Mai multe femei au răspuns, dar ea era aparte. Scria frumos şi sincer. Ne-am dat întâlnire la un restaurant sushi din San Francisco, numit "Blowfish”, iar o săptămână mai târziu eram îndrăgostit.
● Cum aţi ales numele celor două fetiţe?
● Malia şi Kailani sunt nume hawaiiene. Fosta mea soţie este din Hawaii. Malia e acelaşi lucru cu Maria, doar că hawaiienii nu au litera "r” în alfabet şi nu o pot pronunţa. Kailani e un nume pe care eu l-am inventat. "Kai” înseamnă "mare”, iar "lani” înseamnă "cer” în hawaiiană.
malia kailani0
Sophie-Kailani şi Malia-Isabella, stră-stră-stră-strănepoatele cu nume hawaiiene ale lui Ion Creangă /FOTO: Arhiva familiei
● În poze cel puţin, fetiţele râd cu gura până la urechi. Ce ne puteţi spune despre felul lor de a fi?
● O să vă spun despre Malia, cea mai mare dintre ele. Este neastâmpărată şi are un simţ artistic foarte dezvoltat. E obsedată să pună în evidenţă arta în orice, inclusiv în mâncare. Face aranjamente artistice din obiecte luate la întâmplare din casă şi se supără foarte tare dacă se găseşte cineva să le mişte din loc. Pare să facă asta din instinct. Noi nu am încurajat-o niciodată. E temperamentală şi e destul de dificil să te împaci cu ea… Spre deosebire de ea, Sophie-Kailani e mult mai rezervată şi mai timidă.
● Cum credeţi că ar fi arătat viaţa dumneavoastră, dacă nu aţi fi plecat din România?
● Nu am de unde să ştiu. Cunosc doar ce s-a întâmplat în viaţa pe care am trăit-o… Când am venit prima oară aici, California mi s-a părut fantastică. Zile frumoase, mereu însorite. La început, am dus puţin dorul schimbării anotimpurilor. Aici nu e vară, toamnă, iarnă şi primăvară, ci, tot timpul, un singur anotimp. Plouă foarte rar. Nu există iarbă verde. Toate dealurile din jur au culoarea maron-aurie. Plajele sunt grozave. Indiferent de cum a arătat viaţa mea de până acum, trebuie să vă spun că ador să trăiesc în apropierea Oceanului.
Ep.15: Ce a văzut Gunter (Creangă) Mihăescu în ţara lui Ceauşescu

gunter mihaescu_birou










Gunter Mihăescu (34 de ani), în biroul său de avocatură din San Franciso / FOTO: Arhiva familiei

Încă o dată, înapoi în 1983!

Gunter Mihăescu (34 ani), băiatul cel mic al lui Costin Mihăescu, era la grădiniţă când a fost adus în SUA, în 1983. Vârsta fragedă de atunci, cred părinţii, i-a atenuat, chiar i-a făcut invizibil efortul de a se adapta în noua ţară. S-a amestecat cu repeziciune printre colegii de generaţie, a sorbit engleza de pe buzele lor şi, ajutat de o statură de uriaş – atinsese 1,90 m, la vârsta de15 ani – a devenit tartorul sporturilor şcolare din orăşelul Castro Valley. Gunti, cum îl alintă familia, a fost ales căpitanul echipelor de baschet şi de tenis ale liceului, iar mai târziu, continuând să facă sport, a devenit unul dintre cei opt canotori ai lotului de 8+1 al Universităţii California, câştigând numeroase concursuri organizate în Statele Unite. "Aveam în echipaj membri din echipele naţionale ale Canadei, Serbiei, Germaniei, Norvegiei şi Statelor Unite. Mulţi dintre ei au câştigat medalii olimpice mai târziu”, povesteşte el.
gunter baschetgunter premiu_canotaj

(1) Gunter, când juca baschet pentru echipa şcolii din orăşelul Castro Valley. (2) Gunter, membru al echipei de canotaj a Universităţii Berkeley / FOTO: Arhiva familie
Stră-stră-strănepotul lui Creangă despre bacşiş, poliţie, poştaşi şi doctori
După emigrarea în SUA, Gunter a vizitat România de şapte ori. O dată înainte de Revoluţie şi de şase ori după. Cele mai puternice amintiri pe care le-a păstrat în memorie sunt legate de o vizită făcută în 1988. Atunci a întâlnit prima oară obiceiul românesc al bacşişurilor, daruri care păreau obligatorii şi fireşti, aşezate ca punţile între oameni. Tânărul a povestit câteva momente palpitante trăite în România şi – preocupat de tradiţia bacşişului din ţara lui natală - a mărturisit că aceasta a fost şi încă este cea mai şocantă diferenţă culturală est-vest pe care a descoperit-o vreodată. Gunti ne-a ţinut aproape o disertaţie, o prelegere pe marginea acestui subiect.
Gunter Mihăescu: "În 1988, am făcut un drum în România, împreună cu mama şi cu fratele meu, Edgar. Veneam din Germania, cu maşina pe care ne-o împrumutase un unchi. La punctul de control, am fost traşi pe dreapta. Un soldat s-a îndreptat spre noi, ţinând în mâini un Kalaşnikov. I-am dat un pachet de ţigări, iar el, după ce s-a uitat speriat în toate părţile, asigurându-se că nu-l vedea nimeni, l-a luat şi ne-a lăsat să mergem mai departe.  Poliţia ne-a mai oprit odată, prin Oltenia, lângă Slatina cred, pentru depăşirea limitei de viteză. I-am dat şi acelui poliţist un pachet de ţigări, el l-a luat şi ne-a lăsat să trecem.
Faptul că trebuise să venim în România cu un sac de pachete de ţigări - deşi niciunul dintre noi nu fuma - era cât se poate de grăitor că ne aflam în mijlocul unei aventuri serioase. (…) Tot atunci, ţin minte că o rudă de-a noastră din Bucureşti, medic, avea debaraua doldora de pachete de ţigări, sticle de băutură, cafea, cravate… Toate, primite de la pacienţi. Toate, bacşişuri (…) 
gunter 1988











Suvenir fotografic din călătoria de pomină pe care Gunter şi Edgar au făcut-o în România, în 1988 / FOTO: Arhiva familiei
Doi ani mai târziu, în 1990, când am revenit în România, aveam pregătite două sacoşe de cadouri pentru grăniceri. Una pentru grănicerii - femei, alta pentru grănicerii - bărbaţi: lenjerie intimă, deodorant, aparate de ras, after-shave-uri, creme de faţă etc. (…) 
Alţi şase ani mai târziu, în 1996, am rămas mut când am văzut cum poştaşul intra în casa bunicilor mei, se-aşeza comod, fără să fie invitat, la birou bunicului, şi aştepta să i se dea micul tribut lunar, bacşişul… 
Bacşiş… Nu există nicio traducere englezească a acestui cuvânt. Decât mita, cel mai apropiat sinonim. Dar mita e total diferită. Mita e un moment care nu se repetă – ca atunci când îi ceri unui boxer să trântească un meci, cu riscuri uriaşe şi cu sume importante de bani implicate… Bacşişul, însă, e un fel de a trăi. O aşteptare cotidiană. Vameşii îl aşteptă, medicii par să îl aştepte – chiar şi cel mai mizer bacşiş e binevenit pentru ei, poştaşii îl aşteaptă. De unde a venit acest obicei, de unde a venit bacşişul? Nu ştiu. Ştiu doar că există şi e îngrozitor. Aceasta e cea mai mare şi mai şocantă diferenţă culturală pe care am constatat-o în România”.

Căsătorie cu o italiancă
În adolescenţă, spre deosebire de fratele lui, Edgar, Gunter nu s-a simţit deloc rău în Castro Valley, un "bedroom community” - cum spun americanii - aglomerat mai ales noaptea, când locuitorii săi, între două drumuri la San Francisco, cel de seara şi cel de a doua zi, dimineaţa, îl populează cu adevărat. "Când trăiam acolo, eram prea ocupat cu sporturile şi cu şcoala, ca să mă nu mă simt în apele mele sau să mi se pară plictisitor. Ar fi, într-adevăr, neplăcut dacă aş sta acolo acum, la vârsta asta”. Acum, locuieşte, împreună cu soţia lui, într-un apartament cu două camere din San Francisco, pentru care plăteşte o chirie exorbitantă. S-a căsătorit toamna trecută cu o tânără de origini italiene, Tina Benucci. 
gunter01

 








Tina şi Gunter şi-au serbat nunta pe transatlanticul Queen Mary, ancorat în portul oraşului Los Angeles/ FOTO: Arhiva familiei

Familia Tinei îşi trage rădăcinile tocmai de pe insuliţă mediteraneană, aflată în golful Napoli: cu două generaţii în urmă s-a stabilit în San Pedro, un satelit al oraşului Los Angeles, loc unde – tribut romantic, pe care Tina l-a plătit peisajelor copilăriei – a şi avut loc cununia dintre cei doi. Mai exact, pe puntea transatlanticului Queen Mary, unde tatăl lui Gunter a avut prilejul să cânte acel „O sole mio”.

"Mihăescu Law"
După facultatea de istorie, frecventată între 1996 şi 2000, Gunti a urmat cursurile facultăţii de drept, între 2002 şi 2005, tot în cadrul Universităţii California. Astăzi, are propriul lui birou de avocatură - o societate specializată în asistarea persoanelor nedreptăţite de companiile de asigurări, de patroni ori de cei care le folosesc abuziv proprietatea intelectuală. E la început de drum, are nevoie să-şi formeze o clientelă şi de aceea acordă primele consultaţii gratuit, netaxându-i cu ora pe cei care îi trec pragul.
Viaţa lui Gunter se împarte între consultanţa juridică, călătoriile în străinătate şi cel mai durabil hobby al său, drumeţiile montane. Şi el, şi fratele lui, Edgar, au moştenit această pasiune de la bunicul matern, Walter Kargel, prolific autor de cărţi de alpinism, publicate în România şi în Germania. Gunter se poate lăuda că a urcat pe cei mai înalţi munţi din SUA. Ultima oară când s-a căţărat pe vârful Whitney (4.400m), l-a escaladat într-o singură zi, deşi e un urcuş de 35 de km, pe care în afara excentricilor şi a alpiniştilor profesionişti, nimeni nu îl străbate în mai puţin de 48 de ore.
Ca şi tatăl lui, Gunti a fost un bucătar amator de nădejde. Asta s-a întâmplat, însă, în vremea burlăciei. Soţia, Tina, chiar povesteşte că ar fi cucerit-o gătindu-i o friptură în aer liber, deşi el, păstrându-şi luciditatea, se cam îndoieşte că lucrurile au stat într-adevăr aşa. Ca dovadă, căsătoria l-a retrogradat, brusc, la rangul de spălător de vase. Nici nu mai are voie să pună piciorul în bucătărie.
Alţi nepoţi în ţara lui Columb
Tatăl lui, Costin Mihăescu, nu se mulţumeşte cu cei trei nepoţi pe care îi are de la Edgar: Andrew, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani. Aşteaptă alţii şi de la Gunti. Chiar îi consideră inevitabili din moment ce băiatul se înţelege atât de bine cu Tina, italianca aceasta zâmbitoare, cu tenul măsliniu, pe care, de-aproape un an, a luat-o de nevastă.
Descendenţii lui Creangă se simt confortabil în America. Ce altceva le-ar mai rămâne de făcut decât să crească şi să se înmulţească?
O
 ştire care nu se mai cunoaşte astăzi, dar care a inundat presa ieşeană a anului 1872, spune că Ion Creangă a fost dat afară din rândul clerului fiindcă a  mers la o piesă de teatru, distracţie interzisă pe-atunci preoţilor. Creangă nu mersese însă la orice piesă de teatru, ci la una despre descoperirea Americii! Da, chiar despre descoperirea Americii, având în centru personajul eroic al lui Cristofor Columb. „O simplă coincidenţă, nimic mai mult!”, crede Costin Mihăescu, cel căruia medicina americană i-a prelungit viaţa.  
Serialul „Urmaşii lui Ion Creangă, pe coasta Oceanului Pacific” s-a încheiat. 

 

.