„De ce aș vrea să fiu incinerat”
Opinii
Scris de ionut on Marţi, 20 Decembrie 2011 00:00   


Dragă prietene,

Sper că eşti de acord cu mine că, odată devenit cadavru, trupul omenesc este respingător. Rece, rigid, cianotic, duhnitor, stând să dea în clocot din pricina fermentaţiei. Pentru bărbatul chipeş care vei fi fost, care va fi cultivat o relaţie tandră cu propria fizionomie, cea din urmă înfăţişare va fi, desigur, o mai mult decât jignitoare ipostază.

Este oare acceptabil ca, după o viaţă de sacrificii făcute ca să te păstrezi tânăr şi să te fereşti de pericolele care au pândit, la tot pasul, fărâmiţabilul tău destin, să eşuezi într-o asemenea penibilă încremenire? Dacă ar fi să răspund în locul tău la întrebare, aş pronunţa un „nu” apăsat. 

Există, te anunţ, o revanşă onorabilă pentru ridicolul monument statuar în care moartea transformă orice trup omenesc: incinerarea. O răzbunare pe cinste, redutabilă, atâta timp cât plita crematoriului te poate întoarce, în doar câteva ore, la o formă în care să poţi fii contemplat cu bunăvoinţă de curioşi, simpatizat de prieteni şi dus înapoi acasă de familie. Da, îţi vei putea petrece eternitatea în forma aseptică a unei grămăjoare de cenuşă. Da, vei avea şansa să driblezi, cochet, abominabila putrefacţie căreia cei mai mulţi dintre noi îşi dăruiesc haina pe care au purtat-o în această lume.

Dă-mi voie, te rog, să intru în detalii şi să-ţi prezint câteva dintre binefacerile cremaţiunii, de care nu sunt prea sigur că ai avut timp să devii conştient. În vremurile noastre, obsedate de prezent, înclin să cred că ai ignorat până acum aceste gânduri, păcătuind, aidoma turmei, prin a nu reflecta vreodată la obştescul tău sfârşit.

Ars pe rugul crematoriului, îţi vei permite ceea ce nu ţi-a fost posibil niciodată în timpul vieţii: să te împarţi, să te divizezi, să fii la mai multe adrese deodată, căpătând, cel puţin în beneficiul celor care te-au îndrăgit, nestematul har al ubicuităţii. O parte din fizicul tău granulat va putea sta acasă, alături de soţie, rezemându-i şi acompaniindu-i singurătatea, o altă parte - pe şemineul copiilor şi alta – dacă vrei şi dacă legile fizicii o permit (e o treabă pe care, sincer, nu am verificat-o) – chiar în ventriculele de sticlă ale unei insinuante clepsidre, cronometrând vieţile celor vii.

Familia te va putea lua cu ea în concedii, aduce la nunta nepoţilor, la botezul strănepoţilor şi pune în faţa televizorului să asişti, simbolic, din micuţa ta solniţă, la marile evenimente ale sportului sau ale politicii. Vei continua să primeşti musafiri, să le atragi atenţia cu prezenţa misterioasă a urnei în care vei fi fost deşertat, să intrigi şi - cine ştie! - poate chiar să ţi se ceară părerea. Morţii impun respect şi, deseori, sunt creditaţi de supravieţuitorii lor cu înţelepciune, clarviziune şi capacitatea de a trimite răvaşe de pe lumea cealaltă. S-ar putea, ei bine, să devii un obiect de cult şi o instanţă morală. Din cel care ai fost – contestat, răstălmăcit, adesea ironizat – urna te va metamorfoza într-o autoritate nepământeană. Vei fi iubit, adulat şi, cine ştie, poate chiar fetişizat! Înaintea ta se va îngenunchea şi se vor rosti rugăciuni.
Fii convins că nicio altă formă de a-ţi administra corpul nu îţi va putea conferi o viaţă atât de intensă şi de autentică, în prelungirea scurtei vieţi pe care nimeni, niciodată, n-a reuşit să o păstreze.
Urmează-mi, deci, sfatul: incinerează-te, e singura cale de a trăi după moarte, de a continua să exişti, la propriu, printre vii!

În timp, când cârdul tău de rude şi de prieteni va aluneca, asemenea tuturor oamenilor, pe panta veşniciei, la dorinţa voastră expresă, vă veţi putea amesteca, drăgăstos, cenuşa. Veţi fi uniţi, într-o urnă mai mare, cum în nicio criptă de pe lumea asta nu v-ar fi fost îngăduit să vă împreunaţi.

Ţi se pare un fleac? Să poţi sta alături, întrepătruns în acelaşi miez nisipos cu cei care ţi-au fost cei mai dragi pe lume? Cred că nu e cazul să minimalizezi acest privilegiu! 

Desigur, trebuie să fi fost o persoană ultra-sociabilă, dependentă şi cam fricoasă ca să guşti o astfel de reuniune. Eu, unul, sincer, ţi-aş recomanda libertatea totală şi te-aş sfătui ca, odată ce urmaşii tăi se vor fi plictisit să convieţuiască alături de rămăşiţele tale pământeşti, să fructifici principalul atu al cremaţiunii. Acela de a porni, sub formă de scrum, în vizitarea locurilor pe care le adorai când erai mult mai mult decât preaplinul de nisip al unui ulcior de ceramică.

Vei putea fi împrăştiat pe maidanul pe care ai copilărit şi ai jucat fotbal, în curtea şcolii unde ţi-au curs întâia oară ochii după o fată, pe strada unde ai zărit-o prima dată pe femeia vieţii tale (chiar dacă, ce să-i faci, nu a fost a vieţii tale), pe faleza mării, în preajma havuzurilor cu pini şi ferigi unde te odihneai când porneai pe potecile unor escalade montane, în pieţele marilor oraşe unde ai simţit beţia înnebunitoare a libertăţii, în gări şi aerogări unde ai aşteptat, fremătând, cursele unor călătorii efemere, pe pârtii, ringuri de dans, terase ale unor cafenele celebre şi, în principiu, în toate colţişoarele romantice, doar de tine ştiute, în care viaţa ţi-a priit cu adevărat şi ţi-a făcut cunoştinţă cu cele mai apetisante delicii pe care o existenţă le are de oferit. Doar cremaţiunea – reţine! – permite luxul de a-ţi presăra trupul în locurile de care nostalgia ta nu se va desprinde vreodată.

Să nu cumva să crezi că ce ţi-am spus până acum porneşte din vreo prejudecată pe care aş avea-o faţă de cimitire! Te-ai afla pe o pistă greşită.

Au fost vremuri în care mă captivau. Mi se păreau de-a dreptul fascinante şi, din snobism şi curiozitate, încercam să mă plimb prin ele ori de câte ori aveam ocazia. Le-am căutat, cu limba scoasă, prin toate marile oraşe pe care le-am vizitat: Paris, Londra, Zürich, Roma, Budapesta… Am făcut zeci de poze în interiorul lor, iar apoi, întors acasă, am deschis calculatorul, m-am conectat la internet şi am căutat, pasionat, imagini din satelit ale lor. Vrei să ştii actuala mea părere despre cimitire?

Sunt nişte insule de desăvârşită singurătate pe care viii le tolerează, din superstiţie şi lipsă de imaginaţie, în mijlocul lor. Cu câteva excepţii de monumente clădite deasupra unor dispăruţi faimoşi, câmpul lor de cruci nu mi se pare în nici un alt fel decât plictisitor.

La început, magnetizant şi aţâţător, dar, până la urmă, plictisitor. Rutina şi monotonia peisajului anulează orice fel de mister. Vizitându-le, o infinitate de nume, ani, poze, epitafuri, statui, candele, lespezi, de-o stilistică şi-o semnificaţie indescifrabile, îţi trec prin faţa ochilor, topindu-se într-un vertij pe care abia îl poţi duce pe picioare. De multe ori am ieşit pe poarta acestor labirinturi baroce dezgustat de prostul gust pe care semenii noştri îl etalează după moarte.

Felul în care cei mai mulţi aleg să-şi decoreze locul de veci e, mai mereu, sper că îmi dai dreptate, de un kitsch revoltător.

Ca un ultim semn de exclamare, îţi reamintesc că cimitirul e un loc în care mulţi trag speranţa să-şi asigure o posteritate vizibilă şi impunătoare, deşi, de fapt, acolo vor fi mai nebăgaţi în seamă ca oriunde. Cine dintre cei care iau la pas aleile unei necropole crezi tu că are răbdare să citească miile de încrustaţii cu care rudele slujesc memoria decedaţilor?

Deşi sunt convins că poţi răspunde singur la această întrebare, îmi iau libertatea să îţi ies în întâmpinare cu inevitabila rezolvare a modestei mele interogaţii:

- Nimeni! Absolut nimeni!
Uitarea şi ignoranţa se vor aşeza ca un sarcofag peste toţi caraghioşii care îşi pun nădejdea în acest rudimentar vehicul de traversare a eternităţii.

Dragă prietene, orice s-ar spune şi oricum ne-ar povăţui cicălitoarele noastre tradiţii, locul oamenilor nu este într-o meschină groapă de veci, ci acolo unde, nepăsători, au huzurit înainte ca moartea să li se lipească de piele.

Onorează-ţi viaţa de adevărat atlet al hedonismului, fii consecvent cu traiectoria ta de gânditor luminat şi fă acest gest de demnitate pe care – ce indulgenţă benefică! - infirma noastră condiţie umană totuşi îl permite.

Închei şi repet: incinerează-te, e singura cale de a continua să trăieşti, la propriu, printre vii!

Al tău sfătuitor altruist, muritor de rând,

Ionuţ Stănescu

Textul de mai sus este varianta unui eseu înscris, în decembrie 2011, la concursul cu tema „De ce aş vrea să fiu incinerat", organizat de Asociaţia Cremaţionistă Amurg din România. Chiar dacă e sumbru, textul are o poveste foarte amuzantă. A obţinut locul 1 la respectivul concurs, dar nu și suma simbolică pe care Asociația Amurg apucase să o promită ca premiu. Motivul acestei demobilizări organizatorice l-a reprezentat un lobby puternic făcut de Arhiepiscopia Clujului pe lângă candidații la funcția de primar din acest oraș. Cu doar o jumătate de an înainte de alegerile locale, preoții au reușit să împiedice ridicarea crematoriul uman pe care Asociația Amurg îl dorea pus în funcțiune în Cluj-Napoca. Rămași fără șanse de izbândă în întreprinderea de care erau atât de interesați - o afacere bănoasă din arderea cadavrelor - sponsorii Amurg au abandonat cu totul propria campanie de lobby, din care acest straniu concurs literar reprezenta doar o părticică. 

 

.