Vârsta lui McManaman. Simfonia
Blog
Scris de ionut on Sâmbătă, 23 Iunie 2012 00:50   

(1.) Îmbătrânim. Fotbaliştii ale căror nume le ştiam pe de rost, turuindu-le, voluptuos, ori de câte ori aveam ocazia, formează, azi, populaţia auxiliară a acestui sport, idolii de care stadioanele şi suporterii s-au debarasat fără regrete. Zilele trecute, când urmăream poate cea mai reuşită transmisiune a Euro 2012, cea difuzată de canalul american ESPN, m-am trezit privit, din centrul ecranului, de un individ cu o înfăţişare vag familiară: căutătură alertă, nas pistruiat, alungit, ca de Pinocchio, şi urechi mari, clăpăuge, abia ascunse sub o pereche butucănoasă de căşti.

Burtiera ESPN a risipit misterul. Era Steve McManaman, unul dintre cei mai tehnici şi mai imprevizibili jucători englezi ai generaţiei sale, poate singurul înzestrat cu talentul driblingurilor gratuite, cele care pănă la urmă contează şi care, după ani şi ani, reuşesc să se întoarcă, ca un bumerang, răscolind mintea suporterilor. McManaman este astăzi un tânăr pensionar al fotbalului. Vine pe stadion în calitate de crainic TV, acompaniindu-l fonf pe comentatorul principal al transmisiilor ESPN.

Au trecut, iată, 16 ani de când l-am văzut prima oară jucând, la Campionatul European din Anglia, în cea mai frumoasă echipă engleză pe care am cunoscut-o vreodată. O echipă întinerită şi foarte rapidă, sprijintă, ca pe un soclu, pe începutul de vârstă matusalemică (!) a portarului David Seaman. Nu ştiam că McManaman s-a lăsat de fotbal de atâta timp, din 2003, nu ştiam de confictul pe care l-a avut cu Sven-Goran Ericksson, de sprijinul mediatic pe care în acel moment i l-a acordat Zidane (coleg cu el la Real Madrid), spunând că McManaman era printre cei mai talentaţi jucători ai lumii şi cerând, pe un ton imperativ şi aproape comic, reconvocarea lui la naţională. Nu îmi mai aduceam aminte că jucase la Liverpool şi că se retrăsese de la Manchester City, că Barcelona şi Juventus voiseră, într-un anume timp, să-l cumpere şi n-aş fi ghicit niciodată vârsta lui de astăzi: 40 de ani şi 4 luni.

A fost un fotbalist cu o carieră neîmplinită, pe care surplusul de talent pare să-l fi încurcat, în loc să-l ajute. A trăit aşa cum a jucat, îndrăgostit de minge, parcă uitând unde se află poarta adversă, parcă driblându-şi, boem, propria glorie. Ce trebuie să simtă un fost mare jucător ca el, transpirând cu căştile pe urechi la pupitrul modest al presei, papagilicind întruna, timp de 90 de minute, despre fotbalul strălucitor din care a apucat atât de puţin să joace? 

(2.) Cel puţin dintr-un punct de vedere anii din urmă m-au găsit pregătit, m-au surprins într-o poziţie privilegiată. Stau, din oficiu, pe locul învingătorilor. Ţin cu FC Barcelona. Şi ţin, desigur, cu Spania. Adoraţia mea vicioasă pentru fotbalul spaniol a fost, în ultimii ani, răsplătită. Fotbalul cutremurător de frumos de aici are, de o jumătate de deceniu, o calitate suplimentară: iese câştigător.

La acest Euro, totuşi, Spania joacă prost. Riscă să piardă deşi, ca întotdeauna, şi de data aceasta a reuşit să tranforme fotbalul în simfonie. Meciul de săptămâna trecută contra Irlandei - o echipă slabă, ciuca bătăilor, călcată în picioare de toată lumea - a fost singurul de la acest campionat în care bătaia învinşilor a avut sclipiri aristocratice, în care înfrânţii au fost înnobilaţi de graţia celor care făcuseră ca ei să fie înfrânţi. Fericiţi, suporterii irlandezi au cântat până la ieşirea de pe stadion şi, mai departe, pe străzile Gdansk-ului, sărbătorind eleganţa cu care au fost obligaţi să piardă. A fost un meci fără istorie, un patru la zero sec, aproape defăimător, dar a fost un patru la zero care cumva a închis în tabela de scor perfecţiunea.

 

.