Turul. Secretele unui robot
Blog
Scris de ionut on Marţi, 16 Octombrie 2012 17:49   

M-am uitat la Turul Franţei între 1998 şi 2005. Niciodată înainte de 1998, niciodată după 2005. Nu îmi explic de ce, dar am ţinut, tot acest timp, cu un ciclist german, Jan Ullrich, care concura pentru echipa Deutsche Telekom.

Ullrich câştigase Turul în 1997 şi era mare favorit în 1998. A pierdut, însă, în faţa lui Marco Pantani, un italian mic de înălţime, ras în cap şi îmbrăcat, atunci când nu purta tricoul galben, într-un combinezon roz. Anul următor, în 1999, Pantani a fost depistat pozitiv la un control antidoping, iar de atunci cariera lui s-a prăbuşit vertiginos, marcată de noi şi noi scandaluri de dopaj. Câţiva ani mai târziu, a fost găsit mort într-o cameră de hotel. Se sinucisese ingerând o cantitate letală de cocaină. 
Favoritul meu, Ullrich, nu a mai câştigat niciun Tur. Cel care avea să câştige, însă, an de an, după victoria episodică a lui Pantani, a fost americanul Lance Armstrong, un tip atletic, supravieţuitor al unui cancer testicular, autor al unei autobiografii faimoase, axate pe experienţa lui de bolnav incurabil, divorţat de nevastă şi căsătorit cu celebra cântăreaţa de muzică country Sheryl Crow. 

Văzut la televizor, Armstrong părea un cyborg de oţel acoperit cu epidermă umană. Forţa psihică, reflectată pe chipul lui imobil, şi rezistenţa de care dădea dovadă pe parcursul competiţiei erau halucinante. Toată făptura lui iradia o aură demonică, de personaj incasabil. Când se lua în serios şi începea să mărească ritmul pedalării, plutonul se risipea în urma lui, creând, pe micile ecrane, iluzia bizară că ar fi fost alcătuit din nişte manechine de plastic. Pe munte, Armstrong era zdrobitor. Aproape că zbura, în vreme ce Ullrich, eternul loc doi, intra într-un lent proces de dezagregare, care îl făcea să rămână în urmă cu minute întregi.
(Într-un singur an, neamţul putea câştiga, prin 2003 parcă, dar s-a accidentat la o cursă de contratimp, pe care o dominase autoritar. A derapat pe asfaltul umed - plouase toată ziua, era ceaţă şi continua să plouă - şi a căzut din şa, julindu-şi membrele şi fiind nevoit să schimbe bicicleta, turtită şi ea în urma căzăturii.)
La început, Armstrong mi-a fost antipatic. Chipul lui impenetrabil, efigie a unei siguranţe de sine care, până la urmă, trăda o formă de insensibilitate imbecilă, de actor de filme de serie B, îl arunca, simbolic, în limbul populat de personajele a căror existenţă îţi stârneşte continuu stupoare. 

Mai târziu, am început să-l admir, câştigat fiind tocmai de latura lui minerală, robotică, de profesionist fanatic, în faţa căreia, mi-am zis, trebuie totuşi să-ţi scoţi pălăria. Graţie acestor victorii, "detaliul de fundal", triumful său vechi asupra cancerului, revenea în actualitate şi putea fi judecat, în sfârşit, la adevărata lui valoare, la scara prezentului.  "Vasăzică, aşa trebuie să arate un om în stare să învingă cancerul", mi-am spus.
Cele şapte titluri de campion pe care Armstrong le-a câştigat în Tur au intrat în istorie. Sunt cea mai mare performanţă reuşită de un ciclist vreodată.
Până acum câteva luni, când au ieşit din istorie.
Justiţia din SUA a hotărât, indirect, pronunţându-se asupra unei proceduri de investigaţie, că toate victoriile sale au fost obţinute prin fraudă. Armstrong s-a dopat şapte ani la rând.
Dezvăluirile curg în valuri. Colegii lui de echipă au depus mărturii încremenitoare. Americanul se droga prin transfuzii. Îşi injecta în vene alt sânge. Unul dintre cicliştii de la US Postal povesteşte cum, odată, au oprit autocarul pe-un drum din Franţa. Timp de o oră, şoferul s-a făcut că repară motorul, iar ei au legat pungile cu sânge tratat de barele autocarului şi au aşteptat până când li s-au golit în vene. 



 

.