Intrusul și baricada lui
Blog
Scris de ionut on Sâmbătă, 03 Mai 2014 16:58   

Baricadele sunt drumul pe care un ziarist l-a parcurs în încercarea de a se rata ca ziarist și a deveni scriitor. Fie că Andrei Crăciun o va recunoaște sau nu, din prima zi în care a pus piciorul într-o redacție, el și-a început munca subversivă de transformare a ziarelor în literatură.

 Întâmplarea face să îl cunosc destul de bine și știu că, din marea aceea de fapt divers care dă zilnic buzna în viața reporterilor, obligându-i să își umple capul cu toate întâmplările pământului, pe el nu l-a interesat niciodată mai nimic, ba chiar le-a purtat știrilor un dispreț constant și de neclintit. În cel mai bun caz, s-a preocupat de felul în care le putea converti - asumându-și bucuros riscul de a distorsiona realitatea - în ceva mai mult decât niște articole de ziar, în ceva care să aibă longevitatea și perfecțiunea literaturii.

A refuzat întotdeauna să folosească stilistica aceea plată, voit ștearsă, din care se nutrește obiectivitatea jurnalismului și pentru apărarea căreia mulți reporteri, chiar și cu inimile frânte, acceptă să își sacrifice inspirația.

Nu a fost niciodată atras de temele mari, solemne, care își declamă singure, în majuscule, importanța cotidiană, comportându-se mai degrabă ca un intrus în redacții, interesat doar de ocaziile de care putea profita pentru a deturna atenția publicului spre subiectele exotice, marginale, care lui îi aprindeau imaginația.

Aproape tot ce era întâmplare minoră, excentrică, o rămășiță a zilei, un apendice atârnând neglijent din ghemul de noutăți care se rostogolește în cursul a douăzeci și patru de ore, pentru el devenea punct de plecare al unor articole în cursul cărora – aproape miraculos - reușea să facă demonstrația superiorității pe care lucrurile mărunte, cu intimitatea lor spectaculoasă și inepuizabilă, o au față de temele general consimțite ca fiind de o însemnătate capitală.

Urmărindu-i articolele aproape că erai obligat să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ziarele s-ar umple zilnic, prin voia unor reporteri cruciați, cu pagini de fapt divers convertit în literatură? Cum ar arăta o presă scrisă lovită de autism, izolată de lume printr-o baricadă de articole cu tematică marginală, al căror unic criteriu valoric ar fi calofilia? O presă care (practicând o frondă subtilă) în loc să reflecte realitatea, ar ocoli-o, dezvățându-și cititorii de orice curiozitate mondenă și obligându-i să-și întoarcă privirile către ei înșiși. E un scenariu de neimaginat și ușor naiv, dar cei care îl cunosc pe Andrei Crăciun și-l pot închipui crezând în verosimilitatea lui până în ziua în care a ieșit pentru ultima oară dintr-o redacție de ziar.

Dacă în această colecție de texte, pedepsite mult timp să trăiască pe hârtia perisabilă a gazetelor, există cu adevărat o baricadă, după părerea mea, acea baricadă tocmai în asta constă: în tentativa autorului de a se apăra de tot ceea ce îl înconjoară prin intermediul unei scriituri care să trezească în mintea publicului nostalgia unei lumi în care știrile - deci scurgerea timpului - au fost interzise.

Șansa a făcut să fiu martor la scrierea multora dintre aceste texte și pot să spun că spectacolul așternerii lor pe hârtie, întreaga anecdotică așezată în trena țăcănelii vijelioase la tastatura computerului, rivaliza cu rezultatul final.

L-am văzut pe Andrei Crăciun întrerupându-se din scris ca să devoreze băuturi energizante îmbogățite cu taurină, golind pahare pline cu cafeaua execrabilă a dozatoarelor, acoperindu-și capul cu niște căști în care răsuna o muzică asurzitoare, urcându-se cu tălpile pe birourile redacției, demontând scaune, trântind mouse-uri, cerând, cu pumnul ridicat spre tavan, spațiu tipografic care să îi încapă articolele, înainte de a se întoarce de fiecare dată să scrie, să scrie, să scrie. Euforic, cu părul vâlvoi și hainele răscolite, semăna cu acel diavol tasmanian din desenele animate atunci când revenea la claviatura calcuratorului. Era un adevărat spectacol al poftei de viață și al servituții față de scrisul cazon de la ziar, o servitute pe care el a dus-o la capăt întotdeauna cu religiozitate.

Nu a reușit să transforme ziarele în literatură, așa cum eu cred că a visat, dar a reușit, atât cât este cu putință, să contopească literatura cu ziaristica, dovada fiind tocmai acest volum, care salvează pentru lumea cărților o parte din scrierile care fuseseră abandonate pe nedrept în paginile muribunde ale presei tipărite.

Text scris la apariția volumului „Baricadele” de Andrei Crăciun



 

.