Insula
Reportaje
Scris de ionut on Marţi, 23 Septembrie 2014 17:17   

1491877 10202680182391814_1244964166_o

Islanda, țara aceasta mică, pusă la colț de orice hartă a Europei, așezată acolo unde se termină apele teritoriale ale punctului cardinal de Vest, înfruntă, de una singură, de mai bine de un mileniu, Atlanticul. Calota aceasta de pământ vulcanic - alergată și biciuită de vânturi, adăpost al unei populații infime pentru a da viață măcar unui oraș din cele la care secolul XXI i-a învățat pe mondeni să viseze - trăiește împăcată cu pustiul și cu singurătatea.

Este o țară bogată, cu hrana și energia termică oferite în dar de natură, parcă pentru a-i răsplăti pe cei care au avut curajul să abandoneze conformismul continentelor.

Trei sute douăzeci de mii de suflete trăiesc pe teritoriul acestei insule – de mărimea, de pildă, a Portugaliei – fără a lua în calcul stafiile, în care islandezii cred cu fermitate și pe care le alintă numindu-le „elfi".

Laxness, salahorul

Pe insula aceasta în care populația abia-și ajunge sieși, s-a găsit suficient spirit liber pentru a avea o limbă de sine stătătoare. Islandeza e un grai independent, pe care limbile scandinave abia dacă l-au putut altoi cu propriile sufluri. Islandeza e guturală, aspră, ca orice limbă nordică, dar e o limbă fecundă, în care scriitorii și-au găsit pacea și libertatea.

DSC 3333r

Casa lui Laxness

Islanda a dat lumii un romancier de Premiul Nobel, al cărui nume, singur – Laxness - este literatură pură: „Peninsula somnului". Halldór Laxness a făcut din țara sa un tărâm unde se poate ajunge cruțând și avion, și barcă, doar cu gândul; hălăduind, în voie, peste coama dealurilor pe care personajele lui le traversează ținându-și cititorii de mână.

Scria stând în picioare, în vila sa albă precum calcarul, aflată la 15 kilometri depărtare de Reykjavík, întrerupându-se doar ca să mănânce și să călătorească. A murit uitând totul, la 96 de ani, bolnav de Alzheimer, într-un azil în care sunt cazați cei care nu se vor mai întoarce niciodată la viață.

Laxness a lăsat în urmă o fiică, regizoarea Gudný Halldórsdóttir, și un nepoțel, Dóri DNA, printre cei mai talentați rapperi care fac astăzi discotecile islandeze să se clatine, tremurând din ziduri și din ferestre.

O singură oră

Să ținem minte: islandezii nu au nume de familie, ci doar patronimice! Cine dorește să importe măcar un strop din politețea de aiurea aici, pe insulă, o va da în bară. Anna Johannesdóttir se traduce, literal, prin Anna, fiica lui Johannes. În vreme ce Fridrik Gudmundsson este Fridrik, fiul lui Gudmund. Pe băieții lui Fridrik îi va chema Fridriksson, iar pe fete, Fridriksdóttir. Annei, lui Fridrik, băieților și fetelor lui Fridrik li se va zice întotdeauna doar pe numele de botez, fiindcă acesta e singurul care, cu adevărat, le aparține. Formule ca domna Johannesdóttir, domnul Gudmundsson sau domnii Fridriksson pot, cel mult, să stârnească râsul și să-l acopere pe vorbitor de ridicol.

1483578 10202680182431815_2094588629_n

„Birocratul necunoscut”, statuie din Reykjavik

Să ținem minte: nu există oră de vară și oră de iarnă, pe cadranele de la Reykjavík! Aici, limbile ceasului sunt sacre și nici solstițiile, nici echinoxurile nu le clintesc din loc. În vremea lunilor reci, Reykjavíkul împrumută timpul meridianului de la Greenwich, pentru ca vara, disprețuitor, să îl lase să i-o ia în avans cu o oră. Ne aflăm sub streașina Cercului Polar și trebuie știut că, în iunie, soarele uită să mai apună, iar nopțile sunt albe, pentru ca de Crăciun, în decembrie, soarele să uite să mai răsară, lăsând zilele negre.

Leifr, adevăratul Columb

În 1930, pe pământul insulei a fost descărcat un cadou greoi, sosit tocmai din Statele Unite ale Americii. Era un monument. O statuie în bronzul căreia fusese turnat islandezul Leifr Eiríksson, primul european care a descoperit, de fapt, Lumea Nouă. El este adevăratul Cristofor Columb. El a reușit performanța genovezului încă din primul mileniu.

1479562 10202680182511817_1435081635_n


Althing, străvechiul parlament islandez

Când Statele Unite ale Americii l-au redat pe Leifr insulei – în 1930, așadar - sub forma unei siluete războinice, purtând în mâna dreaptă un enorm topor, Islanda sărbătorea o mie de ani de când cetățenii ei se scutiseră de topoare și începuseră să mânuiască arma cuvintelor. Pe insulă se împlinea fix un mileniu de la înființarea celui mai vechi parlament de pe fața pământului: micuțul și, o mărturisesc ziarele, foarte agitatul „Althing".

Tabla ondulată

Să ținem minte: casele islandeze au rareori balcoane! Sunt îmbrăcate în tablă ondulată, apoi vopsite în culori aprinse. Au curți mici, animate de-o vegetație de care mâna omului e mai puțin răspunzătoare decât providența.

În anii boomului economic, primele turnuri de birouri au început să zgârie norii Reykjavíkului. Insula le-a primit curioasă, dar nu neapărat fără rezerve, reproșându-le că au adus aici specula și imitația, sub alibiul improvizat al modernizării.

În Reykjavík a fost găsit loc și pentru Harpa, o clădire ultramodernă - un enorm fagure de sticlă translucidă, casă a artelor și a concertelor – pentru care islandezii, deja îngenunchiați de criza financiară, au fost siliți să plătească 150 de milioane de dolari, ținându-și respirația până la achitarea celui din urmă cent.

1484377 10202680182591819_1649916381_o 1

Linie de clădiri înalte, ridicate pe coasta Reykjavikului

Comisarul Erlendur

Literatura insulei nu s-a oprit odată cu viața lui Halldor Laxness, acel romancier obstinat, înmormântat, la o etate nonagenară, într-un azil de uituci. Astăzi, Islanda îl are pe Arnaldur Indridason, un prolific autor de cărți polițiste pe care, în August 2013, Magazine Littéraire l-a numit printre cei mai importanți scriitori ai lumii noastre. Fantezia lui Arnaldur a populat Reykjavíkul cu crime și l-a creat, ca să dezlege toate șaradele închipuite ale orașului, pe comisarul Erlendur, un polițist pasionat și tenace pe care, cumva, forțele răului se răzbună, destrămându-i familia.

De fapt, în Islanda, literatură sunt și istoria, și religia. Trecutul insulei e păstrat, încă de la începutul mileniului doi, în versuri și în proză, iar la sfârșitul mileniului doi, când în Reykjavík a fost ridicată cea mai înaltă catedrală a țării, ea a primit numele unui poet, Hallgrímur Pétursson, cel mai de seamă versificator de imnuri biblice pe care l-a avut vreodată țara.

Geysir

Să ținem minte: cuvântul „gheizer" – înfiat de toți geografii care își fac drum prin locurile bogate în lavă – are pașaport islandez! Geysir este, de fapt, cel mai mare gheizer din lume, iar numele lui înseamnă, în graiul insulei, a erupe. Își sforăie aburul sulfuros undeva în sudul Islandei.

Pe insulă sunt atât de multe gheizere că fiecare islandez are acces liber la apa caldă a subsolului atunci când face măruntul gest de a da drumul la robinetul chiuvetei. Gheizerele pun în funcțiune caloriferele caselor, umplu gratuit piscinele din curți și, prin explozia lor, le răresc insularilor vizitele la doctorii de piele.

Fischer, ultima apărare

În 2005, atunci când SUA îl căutau ca să-l îmbrace pentru ultima oară într-o cămașă de forță, marele Bobby Fischer s-a retras în Islanda! Evreu, campion mondial la șah și campion mondial la antisemitism, Fischer a fost primit cu brațele deschise pe insulă, în amintirea finalei epocale Spasski – Fischer, din 1972. Finală care – cred cu tărie islandezii – a pus cu adevărat Reykjavíkul pe harta lumii.

1481363 10202680182551818_1745035153_n

Anticariatul în care Bobby Fischer și-a petrecut după-amiezele ultimilor ani de viață

Bolnav de rinichi, paranoic, proferând insulte contra propriei națiuni, Fischer s-a târât, ca un spectru, pe străduțele înclinate ale orașului, trăgând după sine scheletul fosilizat al propriului geniu. A trăit aici trei ani. Ultimii.

Lenevea într-o librărie de pe strada Klapparstígur, printre teancuri de cărți vechi, pe care rafturile nu le mai pot încape. Proprietarul acestui anticariat înghițit de propria marfă e un taciturn suspicios, grijuliu să nu tulbure memoria și-așa controversată a amicului cu care a împărțit, după-amiază de după-amiază, nonconformismul și dezordinea.

Apa rece, darul

Când ceri apă plată în barurile sau restaurantele islandeze, chelnerii or să-ți facă semn cu ochiul și-or să-ți prezinte cea mai bună băutură pe care insula o are de oferit: apa rece de la robinet! Ți-o vor servi gratuit, în pahare cu picior înalt, până setea o să-ți dispară și din amintire. Ți-o vor recomanda și împotriva caricaturalei beri islandeze, 2,5% alcool, relicvă a opt decenii de prohibiție la care populația insulei s-a constrâns, din convingere, în secolul XX.

Cei care preferă să moară însingurați

Să nu cumva să înțelegem greșit! 

Insula nu iubește turiștii și aproape că militează, prin prețurile practicate de hotelieri, pentru persecutarea financiară a celor care își îngăduie să o viziteze! Vara, când nu sunt nopți deloc, proprietarul unui motel mărginaș din Reykjavík cere 100 de euro pe noapte, la închirierea unei camere cât o debara, și promite, în avariția lui nețărmurită, reduceri de până la 60 de euro pe zi, în lunile mohorâte de iarnă.

Atunci când și-a scris capodopera, „Oameni independenți", Halldόr Laxness a găsit de cuviință să-și portretizeze astfel conaționalii: „Islanda a fost colonizată chiar din începuturi de bărbați liberi, care au vrut mai degrabă să trăiască și să moară însingurați".

Cuvintele lui Laxness rezistă și azi, și poate că doar prin intermediul cuvintelor lui, insula poate fi, cu adevărat, vizitată.



 

.