89 de ani, 7 luni și 12 zile
Portrete
Scris de ionut on Luni, 19 Ianuarie 2015 09:00   

maia colaj

Bunica mea, surprinsă de camerele foto în timp ce călătorea liniștită prin ultimii douăzeci de ani de viață
Îşi pierduse mama la vârsta de 14 ani şi îşi crescuse singură cei patru fraţi mai mici, care, tot restul vieţii, în semn de recunoştinţă pentru perioada aceea, în care fuseseră protejaţi, i-au zis „mama Margareta”. Îşi pierduse soţul când avea 22 de ani şi era însărcinată cu al doilea copil, tatăl meu. 


Consătenii ei, întorşi de pe front, îi povestiseră de-a fir a păr cum îi fusese ucis bărbatul: soldaţii ruşi îl împuşcaseră în cap pentru că, rănit fiind, nu putuse ţine pasul cu procesiunea prizonierilor. Rămăsese în picioare şi în urma acestei tragedii, sprijinită pe extraordinara ei forţă vitală şi pe indiferenţa pe care cred că a avut-o întotdeauna faţă de noţiunea sofisticată de destin.
Când noi, nepoţii, am început să roim în jurul ei – zicându-i „Maia” - era o femeie pensionară, cu o curte plină de prietene şi cunoştinţe dornice să-i dea bună ziua şi să-i admire garderoba. O colecţie de haine care îi ticsea casa şi care, la cea mai mică inundaţie, risca să se reverse pe trotuarul străzii.

"Tot ce vedeţi e făcut de mine!"

Nimic nu-i plăcea mai mult decât să o oprească lumea pe stradă şi s-o întrebe „De unde v-aţi cumpărat îmbrăcămintea?”, pentru ca ea, pregătită pentru acest compliment, să poată răspunde: „De nicăieri. Tot ce vedeţi e făcut de mine!”.
Cu excepţia tălpii de la pantofi, a nastrurilor, a elasticelor şi a fermoarelor, toate hainele ei erau împletite de andrelele cu care, în fiecare după-amiază, se suia în vârful patului, devorând sute de gheme de lână, mohair, fire de macrame şi mătase. Croşeta pardesie, espadrile, pălării de soare, coliere, poşete şi portmonee, chiar şi sacoşe îşi făcea singură, într-un amestec de spirit practic, economie şi paranoia de a arăta divinităţii că, în unele privinţe, i-ar putea face oricând concurenţă. 

Cum şi-a petrecut vârsta a treia

Când eu am cunoscut-o pe Maia mai bine, dincolo de vârsta de 70 de ani, viaţa ei de furnică atinsă de viciul cochetăriei intrase deja în legendă, se depusese parcă pe o inexistentă carte de vizită. Ţinea de subînţelesurile personalităţii ei foarte populare şi îşi trăgea rădăcinile de la nişte numere de prestidigitaţie la care nu asistasem, nefiind născut, dar de care mă loveam ori de câte ori îi ascultam pe ceilalţi depănându-şi amitirile.

Încă îşi domina anturajul de la înălţimea soclului pe care isprăvile ei o instalaseră şi mi s-a întâmplat de multe ori să ridic receptorul când vechi prietene îi telefonau să o întrebe reţete de prăjituri sau să o roage să le explice felul în care se începe şi se închide lucrul la un model de rochie. Profita de ocazie să le cheme în vizită, chiar dacă, între timp, se mutase în alt oraş. Ele se conformau fără să stea pe gânduri, aducând cu ele împletiturile la care se împotmoliseră şi, uneori, lăsându-i-le ei să le continue şi să le termine.
pif si hercule
Când eram în clasa a cincea, am descoperit revista franţuzească „Pif”. Maia a răspuns în felul ei pasiunii mele pentru aceste benzi desenate: mi-a făcut imediat două cămăşi pe care le-a brodat cu figurile lui Pif şi Hercule


O povestitoare înnăscută

Puterile au lăsat-o târziu, după 80 de ani, când şi-a luxat piciorul doi ani la rând, în două accidente stupide, când a trebuit să facă prima operaţie de cataractă şi când i-au apărut primele semne de osteoporoză. Toată zestrea ei de inventivitate s-a trezit atunci brusc suspendată, anihilată de neputinţa fizică şi, în mod miraculos, şi-a găsit o ultimă formă de repliere: s-a refugiat în talentul pe care cred că nu şi l-a exploatat niciodată aşa cum ar fi trebuit, cel de povestitor.
Viaţa ei lungă – mai lungă decât a tuturor celor care o precedaseră – îi oferea un inepuizabil capital de intrigi pe care să le relateze. Exagera multe dintre întâmplările pe care le înșiruia, profitând, fără scrupule, ca orice povestitor cu adevărată vocaţie, de faptul că protagoniştii acelor istorii erau morţi de mult şi n-ar mai fi avut cum să riposteze şi să facă rectificările cuvenite.


Îndrăgostită de echipa lui Pelé

Să mai spun că şi-a descoperit cataracta atunci când se uita la meciurile Campionatului Mondial de Fotbal din Japonia şi Coreea de Sud? Că a ţinut cu Turcia la acel turneu final şi că a suferit când turcii au fost eliminaţi de brazilieni, deşi echipa ei preferată a fost şi a rămas până la sfârşit Brazilia? Dar Brazilia din Mexic ‘70, ale cărei meciuri le urmărise rămânând trează dincolo de miezul nopţii şi ai cărei jucători îi ştia pe dinafară, fiind cea de la care eu le-am auzit mai întâi numele şi cea de la care m-am putut molipsi de regretul istoric că Dobrin nu a fost titularizat la Guadalajara.


maia tort 84 de ani

Tortul de 84 de ani. Fotografie din 2003

Maia şi-a petrecut ultimii trei ani stând în pat, uitându-se la televiziunile de ştiri şi ascultând România Actualităţi la un radio-casetofon AKAI, fără nici o altă ocupaţie, decât, poate, aceea de a ne supraveghea pe noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii ei, de la distanţă, prin intermediul unor raportări telefonice punctuale.
Dacă ar fi trăit până în vara lui 2012, cred că şi-ar fi purtat fericită eticheta de „băsistă”, ţinând piept oricărui suporter al USL şi – este doar presupunerea mea - ar fi desfăcut o sticlă de şampanie în seara aceea nebună de 21 iunie, când Adrian Năstase şi-a început întortocheatul drum spre penitenciarul Rahova.

A fost o susţinătoare înflăcărată a lui Traian Băsescu, preferând să treacă drept o ignorantă în ale ştirilor politice – ea, care era o adevărată enciclopedie de noutăţi mediatice – atunci când preşedintele nostru dădea dovezi după dovezi că locul lui e oriunde altundeva, mai puţin la palatul Cotroceni.

Necrologul de pe blog

Pe 27 februarie 2009, când s-a stins din viaţă, nu am fost în stare să ţin pentru mine semnificaţia acelei zile şi, la aflarea veştii, pe un blog obscur, am scris aceste rânduri: „Ochii verzi ai bunicii mele, căreia noi, nepoţii, îi spuneam Maia, s-au închis noaptea trecută. O vom înmormânta duminică, 1 Martie, când îi vom prinde în piept mărţişoare din flori cu soţ. Încă puţin şi ar fi suflat în lumânările tortului de 90 de ani.  Avea 89 de ani, 7 luni şi 12 zile, trăiţi ca orfană, văduvă de război, primăriţă, din nou văduvă, şi, târziu de tot, străbunică. Era cea mai bună povestitoare din familie, dotată cu o ţinere de minte care ne băga pe toţi în sperieţi şi cu un talent de a spune istorii cu care noi, cei care o moştenim, nu putem nici să rivalizăm”.

"Avea vorba atât de dulce"

În ziua înmormântării, am avut ocazia să întâlnesc câteva dintre prietenele ei clandestine, neştiute de nimeni din familie, achiziţii ale ultimilor ani, vârstnice din cartier cu care făcea schimb de romane istorice şi pe care-i plăcea să le-asculte povestindu-şi viaţa. Una dintre aceste prietene – prima femeie taximetrist din oraşul în care se mutase – stătea lângă sicriu şi plângea întruna. Rupea cozile florilor aduse la catafalc, le aranja în jurul trupului părăsit de viaţă şi spunea oricui avea chef s-o asculte: „Avea vorba atât de dulce”.


Publicat în „Adevărul”, în seria „Povești cu bunici”, Decembrie 2012

 

.