Cine suntem. Ultimul continent
Blog
Scris de ionut on Vineri, 20 Noiembrie 2015 18:49   

(1). Nu știm cine suntem, cine sunt cei care nu sunt ca noi, prin ce locuri ne umblă pașii, câtă moarte semănăm în jur, ca să ne ușurăm viața. În lumina care se ridică din covorul candelelor de la fabrica Pionierul, necunoașterea acesta devine palpabilă, capătă un corp fizic.
România a fost îngenungheată, de propria ei ignoranță, într-o baie de sânge. Și, depășind șocul, a rămas, și astăzi, în aceeași ignoranță rezistentă la foc, ignifugă.

(2). Un ziarist, trecut bine de patruzeci de ani, se însoară. Un altul, ca să-l tachineze, scrie, în glumă, pe „rețeaua de socializare” Facebook, un textuleț de întâmpinare a evenimentului, care așază, iată, o diademă de mire pe două tâmple cărunte.

O personalitate culturală - scriitor, dizident emigrat în America - „prieten” pe Facebook cu ziaristul pus pe șotii, vede „postarea” și așterne, dedesubtul ei, un comentariu extrem de arțăgos: salută condescendent nunta și își exprimă speranța că, odată căsătorit, mirele va pune capăt relației homosexuale pe care ar avea-o cu un fost coleg de emisiune TV, în cadrul căreia, demult, personalitatea noastră din America susține că a fost nedreptățită.

Textulețul „postat” inițial e benign-jucăuș. Ca să îl înțelegi, trebuie să-i cunoști pe mirele descris și pe cel care scrie. Dacă nu te afli în aceeași lume cu ei, nu ai de unde să știi codul în care își vorbesc, iar umorul acestei „postări” îți va scăpa.
„Postarea”, în sine, e o fărâmă de intimitate, smulsă unei prietenii și aruncată, epatant,  în marea de impersonal a „rețelei de socializare” Facebook, în virtutea convingerii, noi și îngrijorător de răspândite, că nimic din ceea ce nu e expus lumii nu are o existență împlinită în realitate.

(Un ochi flămând ne supraveghează viața și trebuie să îl hrănim, de câteva ori pe zi, cu poze și umori personale, în absența cărora ne va admonesta cu pedeapsa supremă: uitarea lumii.

Ca să nu fim puși sub această sancțiune teribilă, trebuie sa rezumăm tot ceea ce ne privește - fapte, lucruri, mersul pe jos, chiar și frânturi de respirație - sub forma unui selfie ghiduș, din imagini ori din cuvinte, prin care să semnalăm, periodic, remarcabila noastră existență.)

Comentariul scriitorului este, însă, un motiv neconștientizat de rușine. Nicăieri, în viața de zi cu zi, în fața unei audiențe de mii de persoane, nu ar fi putut spune ce a spus. Înconjurat de oameni, arbori, sunete, vânt, soare - înconjurat de realitate, adică - autocenzura ar fi amuțit prompt fulgurațiile sale subconștiente.

În virtual, însă, în solilocviul difuz al celul care își ține capul lipit de ecranul monitoriului, autocenzura nu funcționează. Reflexele, logica, simțul proporțiilor, adecvarea, stăpânirea de sine sunt anesteziate de drogul sui-generis al acestei lumi lipsite de finitudine: senzația de atotputernicie.

Convingerea subliminală că ne putem transporta oriunde, oricând ți că, aici, în imensitatea acestui continent abia descoperit, pulsiunile noastre vor scăpa, odată pentru totdeauna, de corsetul civilizației.

Vorbind în cadrul unei conferințe, Umberto Eco a spus, cu câteva luni în urmă, că rețelele de socializare „dau cuvântul unor legiuni imbecili”.

Și, din această cauză, crede el, pentru că plebeizează la un nivel nemaivăzut exprimarea în public, avântul lor este una dintre cele mai deprimante înfățișări ale lumii de astăzi.

E-adevărat, numai că, datorită epocii hipertehnologizate în care trăim, imbecilii nu mai rămăseseră demult nevorbiți. Nu de piedestale și stații de amplificare duceau ei lipsă, ci de emuli de calibru: firi elitiste care să le urmeze exemplu și să se dea, alături, în spectacol.

Ceea eruditul italian ar trebui să adauge la rechizitoriul său contra rețelelor de socializare este că au darul de a-l determina chiar și pe cel mai inteligent individ să uite complet de sine și să se comporte ca un imbecil.


 

.