Animalul Hugh
Blog
Scris de ionut on Duminică, 28 Februarie 2016 13:02   

Care este limita chinurilor fizice pe care un om le poate duce cu sine înainte de a închide ochii și a se recunoaște învins? Științele medicale au propriile lor răspunsuri la această întrebare. Filmul răspunde cum vrea el.

 

În „The Revenant”, Alejandro Iñárritu spune că această limită nu există. În străfundurile ființei umane trăiește o bestie însetată de viață, care, odată trezită, îl poate face pe individ indestructibil.

 

Personajul central al filmului, Hugh Glass (DiCaprio), este întruparea acestei bestii care se încăpățânează să își păstreze bătăile inimii în timp ce străbate valea râului Missouri - un teritoriu potrivnic, în care sălbăticiunile pădurii, indienii și pieile albe vor să îl omoare.

 

Iñárritu fixează camera pe dorința animalică de supraviețuire care se deșteaptă în mintea lui Hugh Glass și nu o mai lasă să-i iasă din cadru în nici unul din cele 156 de minute ale filmului.

 

Supraviețuirea - nu Hugh Glass - este adevăratul personaj principal din „The Revenant”.  

 

Chipul lui DiCaprio găzduiește, timp de două ore și jumătate, masca febrilă a omului care vrea cu disperare să trăiască. Șancrele, sângele, oasele rupte, carnea tumefiată, spasmele, leșinul se topesc în conștiința celui care își propune să rămână viu și, cu durerea lor strivitoare, îl imunizează în fața morții.

 

Expediția pusă în slujba comerțului cu blănuri, atacul indienilor Arikara (asemănătoare ca realizare cu debarcarea din Normandia din „Saving Private Ryan”), confruntarea cu ursul grizzly (de o stângăcie tehnică lamentabilă pentru studiourile Hollywood-ului), lunga, interminabila întoarcere la fort și răzbunarea lui Glass sunt doar canavaua pe care se proiectează lupta unui individ, devenit animal, cu el însuși.

 

„Cât timp mai poți respira, continuă să lupți!”, îi spune Glass băiețelului său, în graiul indienilor Pawnee, după ce aceasta rămăsese orfan de mamă.

Un îndemn căruia Hawk, ucis de materialistul Fitzgerald, nu apucă mult timp să i se conformeze, dar pe firul căruia, ca pe o potecă de unde sonore, tatăl lui călătorește înapoi la Fortul Kiowa.

 

Cadrele largi în care silueta lui Glass taie peisajele reci și pustii ale Dakotei fac să se audă - împletit în muzica filmului - pulsul acestei puternice voințe interioare.

 

Care este, deci, limita chinurilor pe care un om le poate îndura înainte de a se abandona morții? Atâta vreme cât continuă să se opună propriilor slăbiciuni, supraviețuirea îi e asigurată, spune „The Revenant”. După ce reușește să își învingă dușmanul interior, Glass ajunge, în cele din urmă, să îl doboare și pe cel exterior, Fitzgerald.

 

Dacă pierzi contactul cu acest fir roșu al filmului, încordarea cu care Glass se agață de marginile existenței, mobilizându-și fiecare fibră a trupului, ai mari șanse să ratezi pista de la nivelul căreia filmul este convingător și dobândește un sens mult mai mare decât suma anecdotelor sale (altminteri simple și plicticoase).

 

***

 

Merită „The Revenant” cele douăsprezece premii Oscar pe care le-ar putea primi peste numai câteva ore?  

 

E frivol să lași statuetele care se împart în această noapte să dea măsura muncii pe care o presupune o realizare cinematografică de acest nivel.

 

Întâmplarea a făcut ca filmele lui Iñárritu de până la Birdman să facă dovada că Oscarurile au doar accidental de-a face cu valoarea.

 

E treaba statisticienilor să țină evidența acestor accidente și e dreptul cinefililor să le ignore, rezervându-le cel mult o notă de subsol în pagina de fapt divers care însoțește jurnalul oricărei pasiuni.


 

.